Va oferim astazi gratuit spre lectura o perspectiva detaliata asupra medierii, perspectiva ce poate fi o completare utila a cunostintelor acumulate in cursul de formare initiala .

Consideram ca lucrarea se adreseaza unui public larg, nu numai profesionistilor in mediere, avand o abordare prietenoasa, putand astfel sa o consideram o forma de initiere in tainele medierii, stiind ca medierea este un concept nou pe piata romaneasca, concept care nu intotdeauna este inteles in multitudinea valentelor sale.

MEDIEREA CONFLICTELOR

- Aceasta lucrare a fost inregistrata si reprezinta -PROPRIETATE INTELECTUALA- prin urmare nu poate fi folosita de formatori pentru cursurile de formare continua.

Mediatorul nu trebuie confundat cu negociatorul! Atunci când comunicarea dintre partile în conflict este defectuoasa – aceasta poate fi însusi cauza aparitiei conflictului ori escaladarea lui (daca radacinile sale sunt altele decât comunicarea deficitara dintre parti). Medierea propune a treia parte – neutra conflictului -care sa intermedieze comunicarea dar si sa procedeze la reflectarea conflictului reciproc în parti – astfel ca fiecare sa înteleaga exact disputa conform propriilor sisteme de valori. De exemplu: atunci când doi copii se bat si al treilea intervine între ei pentru a-i desparti – acesta din urma joaca rolul mediatorului!

Conditia este ca partile în conflict sa accepte mediatorii. Mediatorul nu este judecator si nu propune solutii partilor; daca acestea prin mediere se clarifica asupra pozitiilor si conflictul se aplaneaza -ori se încheie – negocierea dispare.

Altfel – solutionarea diferendelor ramase survine prin detaliile ce vor fi negociate ulterior medierii sau prin negocierea directa: negociatorul apartine uneia dintre parti (mediatorul niciodata!). De exemplu: când partile au de încheiat un acord, persoanele care-l fac sunt negociatorii. Întâlnirea negociatorilor are reguli diferite de ale întrunirii pentru mediere – deoarece mediatorii nu se implica decât la solicitare.

COMUNICAREA 

Dorim sa facem cât mai atractiva – prin accesibilitate – nu numai aceasta parte, ci întreaga lucrare;asa ca, intram direct în subiect:

Comunicare / conflict

Comunicarea nu este doar apanajul oamenilor. Totul în Univers interactioneaza. La fiinte, procesul comunicarii este evident, în special când se face constient – datorita inteligentei. Inconstient sau constient, incompatibilitatea comunicarii duce la conflict. De-a lungul existentei, omenirea a progresat prin îmbunatatirea comunicarii. (Filozofia marxista – cum ca motorul societatii este conflictul – e gresita, fiind opusa creatiei divine; de asemenea, darwinismul social, promovat prin legea “junglei” – cum ca supravietuiesc cei puternici – duce la o competitie paguboasa cooperarii).

Avantajul oamenilor este ca îsi pot oricând îmbunatati comunicarea. Nebunul este relationat foarte bine în raport cu lumea sa – în care traieste, fiind gasit “anormal” de ceilalti, asa-zisi “normali”. (Fiecare om are o doza de nebunie – mai mare sau mai mica – totul depinzând în final de abilitatile adaptarii sale la mediu ori a mediului la el). De altfel, normalitatea este un concept negociabil. Biologii argumenteaza ca atât corpul cât si creierul oamenilor nu s-au schimbat aproape deloc în ultimii 100000 ani. Iar pentru viitorul previzibil nu exista nici un indiciu ca s-ar putea astepta niste schimbari evolutive. Ne putem imagina evolutia comunicarii umane transferata pe durata unei zile (24 ore): momentul  de pornire, ora 0.00, este datat cu 36000 ani în urma, când se crede – conventional – ca a aparut limba ca mijloc de comunicare.

O scurta redare a progreselor ne ofera urmatoarea imagine: ora 3 noaptea – nici un progres; ora 6 dimineata – nu se constata nici o schimbare. La ora 8 dimineata începe prima revolutie în comunicare: este descoperita pictura rupestra. Privind în continuare dezvoltarea comunicationala constatam: ora 12 amiaza – nimic nou, pesterile sunt pictate în continuare. Ora 18 – aceeasi imagine: în pesteri activeaza artistii. Ora 20 – se “misca” ceva în sectorul comunicarii: sumerienii descopera (cu 4000 de ani înainte de Christos) scrisul.

Ora 20.40 – egiptenii inventeaza hieroglifele. Ora 21.28 – se dezvolta alfabetul. Ora 22.06 – perioada când traieste Homer (primul mare poet a carui opera s-a transmis pe cale scrisa). Imperiul Roman dureaza între 22.38 si 23.01. Abia la ora 23.38, la Mainz începe urmatoarea revolutie în comunicatie – Gutenberg tipareste Biblia. De acum, inventiile se succed tot mai repede: 23.53 – presa tipografica pe aburi; 23.54 -telegraful; 23.55 – telefonul. Din acest moment începe explozia comunicationala: 23.57 – filmul cu sunet; 23.58 – televiziunea în culori; 23.59 – primul satelit artificial. Ultimele secunde: comunicatiile si computerele converg.

Cu alte cuvinte: civilizatia îl doteaza pe om cu o tehnica prin care puterea si activitatea sa se maresc considerabil – în timp ce natura sa fundamentala (biologica) nu s-a schimbat.

Comunicarea este verbala sau non-verbala, efectiva sau virtuala, etc. Exista suficiente studii asupra comunicarii (mai mult sau mai putin stiintifice), corespunzatoare intereselor pentru care au fost facute.

Comunicarea nu dispune astazi de o teorie – ci doar de investigatii partiale; iar conflictele sunt sistematic cunoscute mai ales prin efecte! Nu este aici locul de a face o analiza a comunicarii ori a conflictului dar câteva consideratii se impun – pentru a verifica granita dintre omunicare si conflict:

Baze

Istoria ne da o infinitate de exemple – cu o multime de învataminte – atât despre comunicare, cât si despre conflicte: comunicare defectuoasa care a provocat conflicte sau comunicare buna care a rezolvat conflicte. (Vorbim despre toate tipurile comunicarii: individuala si de grup, sociala, culturala, politica, etc.).

Corespunzator dictionarelor, definitia ne duce atât la actiunea de a comunica, cât si la rezultatul ei -sub forma de înstiintare, raport, relatie, legatura, etc.

… Emitatorul emite un mesaj destinatarului. Mesajul este într-un context caruia i se adauga ca factori contactul (canalul fizic prin care se transmite plus conexiunile psihologice dintre emitator si destinatar) si codul (sistemul comun de întelesuri emitatorului si receptorului – conform caruia se structureaza mesajul).

Relatia dintre emitator si mesaj este descrisa prin functia expresiva – de a comunica emotiile, atitudinile, sentimentele, statutul emitatorului, etc. În unele mesaje (cum ar fi poezia de dragoste) functia expresiva joaca rolul principal, în altele (precum redactarea stirilor) aceasta functie este – pe cât posibil -eliminata.

Efectul mesajului asupra destinatarului este descris prin functia conativa – care în comenzi sau propaganda / publicitate e primordiala dar în alte tipuri de comunicare ea joaca un rol mai putin important.

În comunicarea obiectiva (cu scopul de a fi adevarata sau corecta) intervine functia referentiala, de orientare catre realitate a mesajului.

Aceste 3 functii sunt relativ evidente. Urmatoarele 3 functii pot aparea mai putin familiare la prima vedere:

Functia phatica (orientata catre contact) are rolul de a mentine deschise canalele de comunicare, de a mentine relatia dintre emitator si receptor, de a confirma realizarea efectiva a comunicarii.

Functia metalingvistica “identifica” codul folosit pentru mesaj. De exemplu: un pachet de tigari mototolit si aruncat pe o bucata de ziar este în mod normal gunoi; dar daca pachetul este lipit pe bucata de ziar, ansamblul montat într-o rama si agatat într-o galerie de arta – el devine arta. Rama are functia metalingvistica de a invita privitorul sa caute proportii si relatii estetice, sa vada obiectul ca pe o metafora a societatii de consum – oamenii ca producatori de gunoi. (Toate mesajele trebuie sa aiba o functie metalingvistica implicita sau explicita; orice comunicare trebuie sa identifice codul ce trebuie folosit pentru decodarea corecta a mesajului).

Cea din urma functie este cea poetica, care exprima relatia mesajului cu el însusi. Aceasta functie domina în comunicarea artistica dar consideram ca si în comunicarea obisnuita, cotidiana – când folosim anumite expresii în locul altora tocmai pentru ca suna “bine”.

Asadar, comunicarea are 2 factori (contact si cod) si 6 functii (este expresiva, conativa, referentiala, phatica, metalingvistica si poetica) – fiecare factor ori functie având mai multa sau mai putina pregnanta, depinzând de mesaj.

Sursa

Determina destinatarul; stabileste canalele de transmisie; imprima informatiei o atitudine; transmite mesajul. Simplu, nu? Aici se ascund multe capcane: a transmite corect idei si realitati de la o minte catre alta este un proces complex! Pentru a verifica eficacitatea comunicarii, supune-o unor întrebari, ca urmatoarele:

* este adaptata? (receptorului dar si emitatorului)

* are sens ?(adica subiect – se refera la interesul receptorului si nu atât la cel al emitatorului, etc.)

* este usor de tinut minte?(ca limbaj sau prin folosirea unor mijloace)

* este credibila? (are receptorul încredere în emitator ori nu, s.a.)

O variabila importanta este claritatea si simplitatea mesajului. Acesta este motivul pentru care se folosesc simboluri. Lumea este plina de simboluri (de la Crucea Crestina la Steaua lui David, simbolul firmei Mercedes Benz, etc.). Acestea sunt simboluri recunoscute si întelese universal. Dupa aria de:

* raspândire

* recunoastere

* întelegere

simbolurile se pot clasifica în simboluri universale, nationale, regionale, locale, de grup si chiar individuale.

Un simbol trebuie sa fie unic, usor de tinut minte si usor de recunoscut. S-a cheltuit si se cheltuie multa energie pentru gasirea simbolurilor care sa transmita esenta a ceea ce reprezinta. Steaua firmei Mercedes nu înseamna nimic fara contextul reputatiei pentru calitatea automobilelor; ea este doar un mod simplu, grafic, simbolic, de a spune toate acestea. Simboluri nu sunt numai desenele sau imaginile grafice, ci si cuvintele pe care le folosim. De exemplu: cuvântul “casa” este simbolul pentru ceea ce oricine întelege prin casa. Întelegerea (decriptarea) simbolurilor este dependenta de experienta si cunostintele fiecarei persoane.

În acelasi fel, întelegerea textului mesajelor depinde de cuvintele folosite si de complexitatea semnificatiilor pe care acestea le transmit.

Credibilitatea sursei este alta variabila în comunicare. Ce parere are receptorul despre credibilitatea si experienta emitatorului* Considera el sursa ca fiind onesta si obiectiva sau ca reprezentând anumite interese* Oamenii acorda în general mai putina încredere informatiilor provenite din unele parti decât din altele. De exemplu: credibilitatea sursei este motivul principal pentru care unele organizatii folosesc experti recunoscuti într-un anumit domeniu pentru a transmite mesajul dorit.

Canale

Canalul de comunicare ales pentru transmiterea unui mesaj joaca un rol semnificativ în pastrarea calitatii mesajului original în drumul sau de la emitator la receptor. De exemplu: emitatorul, daca are posibilitatea de a alege între comunicarea scrisa si cea verbala – ori o combinatie a acestora – o alege pe cea mai eficienta pentru situatia respectiva.

Indiferent de canalul de comunicare ales, emitatorul va avea de înfruntat obstacole; el trebuie sa aleaga acel canal pe care îl considera ca oferind cea mai buna garantie pentru transferul esentei si întelesului mesajului sau, fara distorsiuni si neîntelegeri. Pentru a contracara eventualele interferente pe canalul de comunicare, mesajul trebuie sa atraga atentia, sa contina redundante, dese repetitii sau sa foloseasca diverse combinatii ale acestora; astfel, mesajul pentru a:

* atrage atentia, trebuie sa difere de celelalte mesaje care concureaza pentru timpul destinatarului;

de exemplu: un mesaj scurt, scris de mâna – în locul celui uzual, tiparit – este o metoda de a atrage atentia

* furniza redundante, trebuie reformulat de câteva ori – tehnica folosita în articolele de ziar – si / sau sintetizat în ultimul paragraf ori în titlu (daca este scris); emitatorul trebuie sa evite o redundanta prea mare, deoarece aceasta tinde sa obtureze canalul de comunicare

* oferi repetitii, trebuie transmis prin mai multe canale, cum ar fi pe cale verbala si scrisa sau sa fie transmis de mai multe ori prin acelasi canal – cazul reclamelor la televiziune

Tacerea este si ea mesaj, cu sensuri diferite în functie de context. (În medierea conflictelor, tacerea este foarte semnificativa).

În cazul unui grup, configuratia canalelor constituie reteaua de comunicare. Canalul de comunicare poate:

* influenta structura mesajului

* influenta natura problemei

* ierarhiza

* diferentia cantitativ participarea si calitativ rolurile

Un exemplu de canal al comunicarii poate fi jucarea telefonului fara fir: o persoana din capatul unui  sir sopteste persoanei vecine un cuvânt – pe care aceasta îl are de soptit persoanei urmatoare, s.a.m.d. -ultima persoana având de reprodus cu voce tare ce a receptionat; prima persoana confirma sau infirma daca reproducerea este cuvântul initial emis (rezultatul comunicarii e influentat de canalul ei!)

Ascultarea

Daca un copac se prabuseste în padure si nimeni nu este în zona ca sa auda, oare se produce vreun zgomot* Din punct de vedere al comunicarii, raspunsul este un nu hotarât. Desi se produc unde sonore, nu exista sunet întrucât nimeni nu îl percepe. Pentru a avea loc o comunicare trebuie sa existe atât un emitator, cât si un receptor.

Emitatorul, pentru a se asigura ca mesajul sau va fi acceptat de catre receptor, trebuie sa fie pregatit sa se lase influentat de catre acesta; trebuie chiar sa accepte modificarea mesajului astfel încât acesta sa devina mai usor de acceptat de catre receptor. Altfel – este posibil ca mesajul sa:

* nu fie înteles sau acceptat

* primeasca numai o aprobare formala

* fie ignorat (pur si simplu)

Astfel, responsabilitatea pentru o buna comunicare apasa deopotriva pe umerii emitatorului si ai receptorului. Fiecare dintre noi joaca de mai multe ori în decursul zilei atât rolul de emitator, cât si pe cel de receptor. Este deci important sa învatam sa jucam bine aceste roluri.

Se zice ca toti oamenii inteligenti au un lucru comun: capacitatea de a asculta. Prin urmare, este interesant de notat ca omul obisnuit petrece zilnic mai mult timp ascultând, decât scriind, vorbind sau citind.

Ascultarea este o foarte importanta aptitudine de comunicare.

Testele arata ca ne putem ridica semnificativ nivelul performantei în ascultare printr-o cantitate mica de studiu si exercitii. De exemplu: importanta calitatii de bun ascultator pentru un manager a fost de mult recunoscuta de catre firmele din industrie. De departe, cea mai eficienta metoda prin care directorii pot aborda idei ale subordonatilor este aceea de a-i asculta cu simpatie în timpul multelor contacte neprotocolare din timpul zilei, atât la locul de munca, cât si în afara lui. Nu exista un sistem care sa faca acest lucru mai usor … Nimic nu poate egala disponibilitatea unui director de a asculta. Un bun ascultator nu numai ca este popular pretutindeni dar – dupa o vreme – descopera ca a acumulat ceva cunostinte.

Auzim – deseori fara a asculta – atunci când undele sonore ne lovesc timpanele. Atunci când nu ne amintim ceea ce am auzit, este probabil din cauza ca nu am ascultat. Un bun exemplu este situatia frecvent întâlnita când suntem prezentati unui nou angajat sau unei noi cunostinte. Peste câteva minute nu ne mai amintim numele persoanei. De ce* Pentru ca probabil am uitat sa ascultam numele atunci când am fost prezentati.Ascultarea este definita ca fiind aptitudinea de a întelege si a raspunde efectiv comunicarii. Prin urmare, putem spune ca ascultarea nu este acelasi lucru cu auzul. Ascultarea necesita mai mult decât auzul;

ea implica întelegerea mesajului receptionat. Sau problema se mai poate pune ca auzul se realizeaza cu urechile, în timp ce ascultarea se face cu mintea.

Bariere

În ciuda tuturor eforturilor, un numar de bariere se pot interpune în calea unei comunicari eficiente.

Un obstacol major este ca nici un mesaj nu e receptat exact în forma în care el a fost emis. Receptorul poate amplifica, modifica, interpreta gresit sau chiar ignora mesajul. (Aceasta este auto-selectia). Alte bariere apar datorita lipsei unui sistem de referinta comun sau unei diferente de experienta între emitator si receptor. Exista multe tipuri de bariere, intre care mentionam câteva:

* diferente în educatie

* diferente în interesul fata de mesaj

* diferente în nivelul de inteligenta

* lipsa de respect mutual

* diferente în ceea ce priveste vârsta, sexul, rasa si categoria sociala

* lipsa de abilitate din partea emitatorului

* lipsa de abilitate din partea receptorului

* lipsa de informatii suplimentare

Unele elemente (ca de exemplu urmatoarele), restrâng absorbtia de informatii sau idei noi:

* complexitatea ideii (cu cât ideea este mai complexa, cu atât mai putini oameni vor fi capabili sa o înteleaga)

* diferenta fata de modelele cunoscute (oamenii nu accepta idei noi daca ele difera radical de ceea ce ei cunosc)

* competitia cu ideile existente (ideile noi concureaza cu ideile deja acceptate)

* necesitatea demonstrarii (ideile sunt mai usor acceptate daca ele pot fi demonstrate sau daca exista dovezi care sa le sustina)

* puterea intereselor (interesele pot fi suficient de puternice pentru a bloca ideile noi)

* nesatisfacerea unei nevoi (atunci când mesajul nu ia în considerare nevoile manifeste ale receptorului – permeabilitatea acestuia din urma la mesaj scade pâna la disparitia totala)

* frecventa repetarii (o idee reuseste doar daca receptorului i se aduce în mod constant aminte de ea)

Iata câteva exemple ce ilustreaza aceste elemente:

* companiile de televiziune prin cablu au descoperit ca intrarea lor pe teren se face mai greu decât prevazusera pentru ca oamenii nu erau obisnuiti sa plateasca pentru receptia programelor (este diferenta fata de modelele cunoscute!)

* în SUA, sindicatele au avut un important succes în restrângerea folosirii robotilor în fabrici datorita intereselor muncitorilor (este puterea intereselor!)

* principiul repetarii reclamelor comerciale într-un interval de timp dat (este frecventa repetarii!)

Câteva obstacole trebuie depasite pentru a obtine o ascultare eficienta:

* recunoasterea ca un risc personal este implicat (gândurile si ideile noastre pot fi întrucâtva schimbate; fiecare schimbare e amenintatoare … la început)

* ascultarea selectiva a lucrurilor relevante pentru propriile scopuri si obiective sau acelora care folosesc satisfacerii nevoilor proprii

* înlaturarea lucrurilor care nu se conformeaza modelului propriu despre lume

* filtrarea gândurilor si ideilor emitatorului conform propriului sistem de referinta al receptorului, propriilor atitudini, crezuri, asteptari si relatii

* nu poti fi un ascultator eficient daca esti prea ocupat sa vorbesti (poti sa-ti îmbunatatesti calitatea de a tacea daca taci mai des)

* lasa emitatorului posibilitatea ultimului cuvânt (oferind aceasta ocazie sursei – se va simti importanta si va fi convinsa ca a comunicat eficient)

Cel mai important dar pe care-l putem face altora este un bun exemplu! Dumnezeu ne-a dat doua urechi si o singura gura. Unii spun ca a facut-o pentru ca El dorea ca noi sa petrecem de doua ori mai mult timp ascultând decât vorbind; altii pretind ca asta se datoreaza faptului ca El stia ca a asculta este de doua ori mai greu decât a vorbi. Noi credem ca dreptatea este de partea celor din urma. (Între toate continentele, cu exceptia a doar doua unde proportia este mai restrânsa – Africa si Asia / cu populatii majoritar neagra si galbena, respectiv culturi specifice – valorile crestinismului sunt extrem de importante pentru omenire, fiind religia cea mai raspândita din lume).

Sa nu uitam niciodata ca o comunicare eficienta cu altii începe printr-o ascultare eficienta. De vreme ce petrecem mai mult timp ascultând decât în orice alta forma de comunicare, ar fi de dorit sa punem mai mult accentul pe aceasta unealta neglijata – pentru a realiza o interactiune eficienta între indivizi.

Eficienta

Una dintre caracteristicile principale ale procesului de comunicare este eficienta coordonarii ei.

Informatia disponibila trebuie sa fie:

* completa

* exacta

* oportuna

Succesul raspunsului la fiecare mesaj depinde de precizia mesajului original, de interpretarea si întelegerea sa de catre receptor si de catre conexiunea inversa. Nu exista pericolul unei simplificari excesive când spunem ca emitatorii buni au bune capacitati comunicative; cei slabi sunt exact contrariul. De exemplu: daca un individ doreste sincer sa-si clarifice gândurile, nu exista un mijloc mai bun decât cel de a le asterne pe hârtie! Exista anumite moduri de a rezolva problemele de comunicare – care sunt demne de luat în consideratie:

* încearca mentinerea de relatii bune (o relatie proasta emitator – receptor afecteaza procesul de comunicare)

* nu neglija importanta comunicatiei cu alti receptori (altfel, aceasta poate afecta procesul de comunicare)

* nu obtura canalul de comunicare (valoarea comunicarii va fi redusa la întârzierea în primirea mesajelor)

* transmite mai multa informatie decât mai putina (lipsa informatiei creeaza insecuritate receptorului si îi da impresia ca nu ai încredere în el)

* acorda atentie formei în care mesajul va fi trimis (este posibil ca un mesaj care nu este transpus într-o forma acceptabila sa nu poata depasi barierele din canalul de comunicare)

Capacitatea de a:

* “digera”

* “distila”

* comunica

mai departe informatia este fundamentala. Liderii sunt în mod frecvent cei care stapânesc arta comunicarii.

Ei stiu cum sa-si prezinte ideile. Iar oamenii de succes, aceia care sunt cautati continuu pentru pozitiile cheie, combina eficient capacitatile lor de a comunica – cu o solida baza de cunostinte. Aceasta deoarece cunostintele sunt calitatea predominanta în transmiterea ideilor.

Pentru exploatarea la maximum a beneficiilor oferite de o comunicare eficienta, existenta unor bune abilitati practice (si nu teoretice) este vitala. Orice mesaj – intentionat sau nu – determina o schimbare în atitudinea, opinia sau modul de actiune al receptorului.

Câteva calitati ale unui bun ascultator sunt:

* în general ia decizii mai bune – deoarece primeste informatii mai bune

* învata mai mult într-o anumita perioada – economisind astfel timp

* încurajeaza si pe altii sa fie atenti la cele spuse de el – deoarece cel putin da impresia unui om atent si manierat

* necesita hotarâre – pentru ca o ascultare buna este un act constient

* disciplina si exercitiu – fiindca trebuie sa fie pregatit pentru comunicare atât fizic, cât si mental

Iata acum si câteva sugestii practice pentru o ascultare eficienta:

* întelege ca ascultarea este o munca dificila (arata emitatorului interesul tau, afla-ti înclinatiile / preferintele si fa ajustarile necesare pentru ele – nu le lasa sa interfereze cu mesajul)

* nu te lasa distras (adapteaza-te rapid oricarei situatii neobisnuite, pentru ca ascultatorii slabi tolereaza cu greu conditiile dificile si câteodata se auto-distrag)

* pastreaza-ti mintea deschisa (un bun ascultator nu se simte amenintat sau insultat, nici nu are nevoie sa opuna rezistenta mesajelor care-i contrazic parerile ori valorile personale; încearca sa identifici si sa rationalizezi cuvintele sau frazele suparatoare care-ti stârnesc emotii)

* gaseste o zona de interes (ascultatorii buni sunt interesati si atenti; ei gasesc cai de a face mesajul relevant pentru ei; nu exista subiecte neinteresante, ci exista doar oameni neinteresanti)

* confirma emitatorului interesul tau (arata-i întelegerea punctului de vedere, suspendându-ti temporar emotiile; lasa-te fara interferente infiltrat de informatia mesajului)

* abtine-te (fii rabdator, nu întrerupe mesajul, nu te lasa supraîncarcat ori suprastimulat emotional, asigurându-te ca evaluezi numai atunci când întelegerea este deplina – deoarece de multe ori câstigurile premature sunt motive de pierdere)

* recepteaza critic (judecând continutul – nu ambalajul; daca receptorul nu întelege, nu este corect sa blameze emitatorul atunci când nu poate decodifica mesajul; asuma-ti propria raspundere si cauta / cere explicatii)

* exploateaza-ti viteza gândului (nu asculta cuvintele, ci asculta ce-ti spune vocea, ce-ti spun miscarile, ce-ti spune pozitia corpului vorbitorului, ce-ti spune imaginea, etc.)

Gospodarirea

Cu toate eforturile, nu totdeauna se gaseste formula potrivita de comunicare. Blocajele care pot interveni au diverse cauze; atât emitatorul cât si receptorul trebuie sa fie constienti ca între oameni exista diferente de ordin psihologic, de pregatire, de sisteme în care traiesc – si care pot crea greutati ori relatii tensionate (pâna la generarea de interpretari tendentioase, gresite sau false ale mesajului). De aceea, gospodarirea comunicarii este importanta.

Emitatorul este obligat sa:

* fie sigur de utilitatea informatiilor pe care le transmite

* cunoasca destinatarul

* alcatuiasca mesajul în functie de capacitatea receptorului

* selecteze mijlocul de comunicare corespunzator

* aleaga timpul cel mai favorabil pentru transmiterea mesajului

Pe canale, comunicarea poate fi stingherita / bruiata de anumiti factori perturbatori (interferente) care trebuie eliminate sau reduse la minim – pentru ca receptia, întelegerea mesajului sa fie deplina si sa se realizeze reactia / raspunsul. Acesti factori perturbatori pot fi legati de emitator, de mediu sau de receptor, fiind de natura:

* fizica (zgomotul, sunetele care distrag, fumul de tigara, etc.)

* fiziologica (starea de sanatate, de disconfort, ora nepotrivita, locul inconfortabil, etc.)

* psihologica (ostilitatea, egoismul, retragerea, reticenta, lipsa de receptivitate, alte preocupari, etc.)

* neoficiala (bârfa, rumoarea, “bisericutele”, s.a.)

Receptorul este obligat a:

* asculta atent expeditorul

* fi receptiv, sensibil fata de emitator

* indica expeditorului mijlocul cel mai potrivit de comunicare

* initia raspunsul

Asadar, într-o comunicare eficienta:

* înainte de a transmite informatiile, emitatorul trebuie sa-si clarifice ideile

* într-un proces de comunicare trebuie avut în vedere factorul uman

* când se planifica o comunicare este bine sa fie consultati si altii

* tonul cu care se transmite mesajul trebuie controlat / constientizat

* trebuie profitat de ocazie pentru a afla daca mesajul a fost corect înteles

* daca este posibil, informarea trebuie sa se realizeze pe etape

* mesajul trebuie sa aiba un scop practic – care sa declanseze actiuni

Conflictul reprezinta o tensiune, o neîntelegere sau orice problema divergenta care apare (între doi sau mai multi parteneri, indivizi, grupuri, parti). Cele mai importante cauze care genereaza conflicte sunt:

* comunicarea defectuoasa (oferirea unor informatii insuficiente, trunchiate sau folosirea unor mijloace si canale inadecvate); schimbul de informatii corecte – în cooperare – permite fiecarei parti sa aiba acces la rationamentele si cunostintele celeilalte, confuzia si neîntelegerea putând fi astfel diminuate în mod sensibil

* sistemul de valori (dezacordul vizeaza îndeosebi aspectele etice si modalitatile în care ar trebui exercitata puterea – luîndu-se în considerare probitatea morala si corectitudinea, diferendele afectând alegerea obiectivelor si metodelor; dialogul “între surzi” – pe principiul “care pe care”, duce la degradarea de gen “cine nu-i cu noi este împotriva noastra”)

* existenta unor scopuri diferite (partile tind sa devina diferentiate în ceea ce privesc prioritatile, chiar si atunci când urmaresc realizarea aceluiasi lucru)

* stilul ambiguu (lupta pentru consolidarea pozitiilor provoaca o deformare a realitatii – denaturând rationamentele – pâna la incompetenta tratarii situatiei)

* resursele limitate (în cazul unor lipsuri, dezvoltarea unor elemente structurale este afectata)

* dependenta reciproca (reactia unei parti la necesitatile alteia depinde de atitudinea corecta; aici este vorba de distorsionarea ori blocarea informatiilor, supraevaluarea necesitatilor sau neîncredere)

* nemultumirile (fata de statutul onorabil, idei – gasite naive, rezistenta la noutate, probleme complicate, sfaturi – ignorate, învinuiri, etc.)

Prejudecata este o opinie, adeseori nefavorabila, despre un anumit lucru, formata înainte de  investigarea tuturor “fetelor” pe care aceasta le implica.

Discriminarea este actiunea prin care o persoana e tratata nedrept din cauza unor atitudini bazate pe prejudecati.

(Prejudecata este credinta, în timp ce discriminarea e actiunea).

Stereotipul este credinta ca toti membrii unui anumit grup poseda în acelasi fel anumite calitati.

Stereotipurile apar când nu credem ca exista diferente individuale; stereotipurile sunt pareri.

Într-un proces de comunicare, partile trebuie sa-si acorde atentie reciproc – pe plan procesual si în plan sentimental!

Strategii

Comunicarea este una dintre acele activitati umane pe care oricine o recunoaste dar putini pot a o defini satisfacator. Comunicarea înseamna o discutie cu prietenii, televiziunea, îmbracamintea, tonul,accentul vorbirii si multe altele. Toate acestea, desi par complet diferite, au totusi în comun o caracteristica: reprezinta forme ale interactiunii umane. Astfel, comunicarea poate fi definita ca o interactiune sociala cu ajutorul mesajelor.

Comunicarea este un ansamblu de actiuni:

* deliberate

* planificate

* continue

având ca scop stabilirea si mentinerea unei întelegeri mutuale între emitator si receptor. Pentru a analiza procesul comunicarii, putem folosi urmatoarele întrebari: cine spune, ce, cum, cui, cu ce efect, de ce*

Utilitatea formarii si diseminarii mesajelor depinde de efectul lor – pe care îl produc asupra receptorului.

Modelul comportamental al oamenilor ne ajuta sa întelegem mai bine procesul comunicarii:

informarea duce la formarea tendintei latente si apoi la aparitia evenimentului declansator – care determina actiunea. Modelul acesta ne obliga sa gândim în termenii comportamentelor induse receptorului si nu în termenii informatiei ce este comunicata.

Ideile noi patrund foarte încet; adoptarea lor presupune parcurgerea unor etape, prin care persoana:

* afla despre o idee (cunoasterea)

* cauta mai multe informatii despre ea (interesul)

* evalueaza ideea – bazându-se pe felul în care aceasta îi îndeplineste nevoi specific

* încearca ideea – experimentând-o cumva

* adopta ideea – integrând-o în sistemul sau de valori

Procesul de adoptare se poate încheia dupa oricare dintre etape. Un aspect important este intervalul de timp necesar pentru adoptarea unei idei noi; în functie de situatie, adoptarea poate avea loc instantaneu (daca rezultatul are consecinte minore) sau necesita o durata de timp (când mesajul trebuie întretinut în permanenta).

Normele si opiniile grupului din care persoana respectiva face parte sunt cele mai importante.

Reactia – pozitiva sau negativa – a prietenilor poate determina adoptarea ideii. Daca prietenii unei persoane dezaproba în general un candidat, un film sau o marca de masina, este putin probabil ca acea persoana sa adopte o pozitie contrara grupului. Odata ce persoana ia o decizie, alte mijloace devin mecanisme de întarire a deciziei luate. De exemplu: studiile arata ca proprietarii unei anumite marci de masina sunt cei mai avizi cititori ai reclamelor pentru acea marca!

Este dificil de imaginat o activitate umana în care sa nu existe persuasiune. Acest proces implica pe toata lumea – de la copilul care încearca sa-si convinga parintii ca ora de culcare ar trebui amânata cu jumatate de ora, pâna la agentul comercial care traieste din convingerea oamenilor pentru a cumpara un produs. Argumentarea logica si apelul la sentimente duc la o comunicare specifica – cu scopul de a influenta:

* atitudinile

* opiniile

* comportamentele

Zi de zi folosim strategii persuasive pentru a influenta oamenii într-un fel sau altul; persuasiunea este folosita pentru a:

* schimba sau neutraliza opinii ostile

* cristaliza opinii latente si atitudini pozitive

* conserva opiniile favorabile

Cea mai dificila sarcina este de a transforma opinii nefavorabile sau ostile în opinii favorabile.

Sarcina este mai usoara daca mesajul este compatibil cu opinia generala a receptorului fata de mesaj.

Acesta este motivul pentru care emitatorul se straduieste sa-si creeze si sa-si pastreze o imagine cât mai buna. Cea mai usoara forma este comunicarea care întareste opiniile favorabile. Activitatea prin care se pastreaza si se întareste opinia favorabila a receptorului cu privire la un anumit mesaj este cea preventiva si e cea mai eficienta.

Tactici

Cunoasterea starii mentale a auditoriului este importanta pentru transmiterea eficienta a unui mesaj.

Auditoriul se poate împarti în doua grupe: cei ce cauta activ informatii si cei ce proceseaza pasiv

informatiile. Cum este de asteptat, obiectivele comunicarii sunt mai usor de atins atunci când auditoriul e activ. Acesta este dispus sa primeasca mesajul si îi va acorda atentie. Auditoriul pasiv nu cauta informatii si în general, va face prea putin pentru a întelege mesajul. Auditoriului pasiv i se poate face cunoscut un mesaj doar prin informatii scurte, caracterizate de creativitate si stil; schimbarea de atitudine sau de comportament apare rareori la auditoriile pasive.

Sugeram doua tactici de atacare a auditoriului: cercetarea atitudinilor sale (care pot oferi date referitoare la interesul sau apatia cu privire la o idee noua) ori modificarea mesajelor (pentru a se adapta satisfacerii caracteristicilor si nevoilor comune cu ale emitatorului). Se pot folosi urmatoarele cai:

* acceptarea indusa (mesajul începe cu probleme cu care receptorul este de acord, creînd un raspuns initial pozitiv; odata ce a fost stabilit un acord asupra premizelor initiale, receptorul va fi mult mai înclinat sa accepte dezvoltarea logica a rationamentului si implicit – concluzia logica a acestuia)

* alegerea structurata (oferirea de optiuni si obligarea receptorului sa faca o alegere; oamenii folosesc deseori aceasta – oferind receptorului si cerându-i sa aleaga între alternative)

* acceptarea partiala (acceptarea de catre receptor a unei parti a mesajului, ceea ce lasa libera posibilitatea de a accepta ulterior opiniile ramase; astfel, receptorului nu i se cere o decizie instantanee – ci acceptarea amânarii ei)

* negocierea (care implica acceptarea unui rezultat inferior rezultatului maxim scontat; pentru aceasta trebuie stabilite 3 coordonate: nivelul maxim pe care îl poti obtine / oferi, nivelul minim sub care nu poti coborî si nivelul cu care ai fi multumit sa se încheie)

Un mesaj poate include doar un punct de vedere sau poate include mai multe; mesajele prezentând un singur punct de vedere sunt mai eficiente pentru un receptor favorabil mesajului, pe când cele care prezinta mai multe puncte de vedere sunt mai eficiente în fata unui receptor care s-ar putea opune mesajului. Mentionând toate punctele de vedere, emitatorul îndeplineste 3 obiective:

* este perceput ca fiind obiectiv, aceasta reflectându-se printr-o îmbunatatire a credibilitatii si o reducere a susceptibilitatii receptorului cu privire la motivatiile emitatorului

* trateaza receptorul ca matur, responsabil si inteligent

* incluzând contra-argumente în mesaj, emitatorul are posibilitatea controlarii modului demstructurare al acestora Începutul si sfârsitul mesajului sunt cele mai importante – atât pentru emitator, cât si pentru receptor. De exemplu: în discutiile în grup sau mesele rotunde, ultima persoana care ia cuvântul într-o serie de vorbitori are posibilitatea cea mai mare de a modifica atitudinile auditoriului; de asemenea, primul vorbitor da tonul discutiei si este tinut minte mai mult timp. (Prima sau ultima pozitie într-o serie de vorbitori este cea care confera impact maxim mesajului). De aceea, formula de compunere a mesajelor (mai ales persuasive) este prin unii pasi caracteristici:

* atrag atentia

* prezinta o nevoie

* satisfac nevoia

* prezinta avantajele

* cer o actiune

Analiza receptorului, credibilitatea emitatorului, motivarea, discursul, claritatea, continutul si structura mesajului sunt elemente esentiale într-o comunicare eficienta:

* analiza (cunoasterea atitudinilor si opiniilor receptorului, pentru a permite adaptarea mesajului nevoilor sale)

* credibilitatea (bazata pe experienta, sinceritatea, siguranta si competenta emitatorului mesajului)

* motivarea (apelul la interese – bazat pe ierarhizarea nevoilor, începând de la cele fundamentale

si urcând spre cele mai elaborate)

* discursul (transmiterea mesajului care informeaza si convinge; trebuie sa spuna ceva semnificativ, sa aiba o tema centrala, sa se concentreze pe informatia ce-i exemplifica scopul cel mai bine, cu stil corespunzator nivelului de întelegere si asteptarilor receptorului – construit în blocuri, unificat prin tranzitii)

* claritatea (continutul mesajului sa nu fie prea complex, ci direct, exprimat simplu, chiar daca se impun termeni tehnici ori academici, functie de receptor – deci nu simplist; de exemplu, spusa:

daca nu poti sa-ti scrii ideea pe spatele cartii mele de vizita, înseamna ca nu ai o idee clara)

* continutul (folosirea de date obiective si importante în mesaj, însa nu excesiv, ci cu atentie si în mod selectiv)

* structura (dramatizarea prin ilustrare pentru a atrage interesul si exemplificarea cu ce este mai semnificativ pentru receptor)

Atunci când un emitator se adreseaza receptorului, el realizeaza o comunicare unidirectionala.

Receptorul primeste mesajul si – fie ca îl accepta sau nu – poate sa nu reactioneze si nu initiaza vreun dialog.

Emitatorul este stapân pe situatie. Exceptia apare atunci când emitatorul accepta sa primeasca raspunsul (conexiunea inversa) – practica pe care unii emitatori o folosesc iar de care altii se tem, realizând ca nu sunt capabili sa reactioneze spontan.

În cazul comunicarii bidirectionale, se permite diseminarea rapida si larga a informatiilor si opiniilor.

Problema principala este a emitatorului, a carui pozitie poate fi defensiva sau ofensiva. Atitudinea defensiva – desi neplacuta uneori – este solutia de preferat decât ridicarii unui “zid” de tacere; tactica “zidului” lasa loc interpretarilor si supozitiilor si poate cauza mult mai mult rau decât expunerea onesta si clara.

Conflictele nu sunt planificate totdeauna dar comunicarea ar putea fi – mai ales daca este dorita ca eficienta si nu ca o irosire de timp. O forma efemera de comunicare interpersonala este zvonul, dificil de izolat si de evaluat – dar cu un impact major asupra formarii opiniilor. Zvonul poate fi definit ca mesajul continând informatii ce nu pot fi confirmate sau verificate prin propria experienta; el apare atunci când asupra unui subiect planeaza o combinatie de incertitudine si anxietate iar sursele oficiale sunt incomplete sau lipsesc.

 Zvonul este totdeauna parte a conflictului.

Pentru combatere sunt 3 cai:

* informare (mai ales a receptorului – care totdeauna este foarte sensibil la situatii care îl influenteaza direct; adevarul e necesar integral, pentru ca jumatatea de masura provoaca alte zvonuri)

* atentie (mai ales a emitatorului – zvonurile ofera informatii despre problemele si interesele receptorului)

* actiune (confirmare sau infirmare prompta – deoarece cu cât trece timpul, cu atât devin mai greu de controlat si de anihilat)

Tehnici

Identificam doua nivele ale comunicarii: la nivel personal si în grup.

Individual îti aduci aminte aproximativ:

* 20% din ceea ce auzi

* 30% din ceea ce vezi

* 60% din ceea ce auzi si vezi

* 70% din ceea ce spui tu însuti

* 90% din ceea ce faci si simti – în acelasi timp – adica pui inima

Sau altfel exprimat:

* ce auzi – si nu-ti foloseste – uiti

* ce vezi – poate îti amintesti

* ce auzi si vezi – ar trebui sa-ti amintesti

* ceea ce ai spus – probabil îti amintesti

* ce faci tu însuti – întelegi

Mereu te confrunti în viata cu stereotipuri, prejudecati, norme sociale si atâtea altele carora esti nevoit sa le faci fata corespunzator instruirii tale, prin diverse metode. Comunicarea îndeplineste o nevoie fiziologica, de siguranta, de afiliere, de stima si de actualizare, nevoie care poate fi de:

* întelegere (a face teorie, a analiza, generaliza, specula)

* ajutor (a primi gratificatii, a fi sustinut, sprijinit, protejat, sfatuit, ghidat)

* sex (a forma si a urma o relatie erotica, un contact)

* sensibilitate (a cauta si a te bucura de impresii senzoriale)

* respingere (nevoia de separare, excludere, abandonare, dispret)

* joc (a actiona din placere – fara alt scop)

* ordine (a organiza, echilibra)

* naturalete (a simpatiza ceva / cineva aflat în situatie nefavorabila)

* evitare (parasirea situatiilor deranjante, fuga de esec)

* durere

* exhibitie (a face impresie buna, a fascina, soca, excita)

* dominatie (a controla, a influenta prin sugestie, seductie, comanda)

* deferenta (a elogia sau conformarea la obiceiuri)

* aparare (în fata criticii, blamari)

* contra-actiune (a recâstiga “teren”, a cauta obstacole de depasit, reprimarea fricii)

* autonomie (a fi liber, fara constrângeri, a rezista restrictiei, coercitiei, independent, liber de

oprelisti)

* agresiune (a înfrânge opozita cu forta, a ataca, pedepsi)

* umilire (a fi pasiv, a ceda, a te resemna, a admite eroarea)

* afiliere (a coopera, place, a câstiga afectiune, “apropiere”)

* realizare (a face ceva dificil, a stapâni, manipula, organiza)

* etc.

Totdeauna exista o motivatie – care contine 3 dimensiuni distincte, depinzând de ceea ce:

* energizeaza

* directioneaza / analizeaza

* sprijina, sustine / întretine

comportamentul. Prin urmare, o motivatie scazuta poate determina scaderea performantei comunicarii, chiar daca individul are aptitudini si experiente sau instruirea care i-ar permite obtinerea unei comunicari superioare.

Stilurile personale de tratare a unui conflict vizeaza:

* competitia (când încerci sa câstigi, pentru ca ai credinta ca este corecta pozitia ta)

* acomodarea (când esti asa de generos încât sa te substitui celuilalt punct de vedere)

* evitarea (când diplomatic astepti un alt moment mai bun)

* colaborarea (când cauti solutia unui câstig reciproc)

* compromisul (când accepti o satisfacere partiala prin concesie sau gasirea unei pozitii de mijloc)

Învatând din propria experienta, îti poti îmbunatati abilitatea de comunicare, îndemânarile pentru comunicare având de atins obiective specifice – ca:

* exprimarea sentimentelor potrivite

* judecarea

* conducerea

* luarea deciziilor

* respectarea diferentelor umane

* respectarea lucrurilor comune

* încrederea

În grup, comunicarea are alte aspecte; ea poate fi:

* protocolara (ce urmeaza o scara ierarhica: fiecare receptor retransmite mesajul în forma aleasa de catre altii; urmareste în mod normal transmiterea obiectivelor si procedurilor)

* neprotocolara (ce completeaza comunicarea protocolara – prin umplerea golurilor si / sau omisiunilor; este de încurajat când nu conduce la resentimente)

* neoficiala (interpersonala – printr-un sistem ca vita-de-vie în grup; utila cât nu devine exagerata, adica nu creste în dimensiuni sau produce informatii false, pâna la zvon)

Persuasiunea, zvonul, manipularea, etc., sunt destul de des prezente în comunicare.

Instrumente

Comunicarea, indiferent de tip, este întotdeauna însotita de o componenta neverbala – care de obicei reprezinta peste jumatate din volumul ei! Multi cercetatori au convenit ca pentru conversatie este utilizat în primul rând canalul verbal, în timp ce canalul neverbal este folosit pentru negocierea atitudinilor interpersonale si în unele cazuri utilizat în substituirea mesajelor verbale. De exemplu: o femeie poate arunca unui barbat o privire ucigatoare; ea îi da un mesaj clar, fara sa-si deschida gura!

Oamenii sunt dominati de reguli biologice care controleaza actiunile, reactiile, gesturile si limbajul corpului. Lucrul fascinant este ca rar oamenii sunt constienti ca miscarile si gesturile pot spune cuiva o poveste diferita decât o face vocea. De exemplu: multi actori din perioada cinematografului mut au fost pionieri ai prezentarii îndemânarilor comunicarii non-verbale.

Din punctul de vedere al unei persoane perceptive sau intuitive, abilitatea de a “citi” o alta persoana prin compararea cu semnalele verbale o relationeaza mult mai bine fata de procesul comunicarii. De exemplu: un orator perceptiv daca îsi vede audienta stând pe scaunele din sala cu bratele încrucisate / cascând, etc. – constientizeaza ca mesajul sau nu are impactul scontat.

Femeile în general sunt mai perceptive decât barbatii (ne referim la asa-numita intuitie feminina).

Femeile au abilitate înnascuta de a culege si decripta semnalele neverbale, având ochi ageri pentru detalii mici. Intuitia feminina este mai pregnanta la mame – care au comunicat cu copilul la început de viata mai mult pe canale neverbale. Unele gesturi sunt genetic mostenite (suptul, surâsul, etc.), altele sunt determinate cultural – învatate ca si comportament corespunzator mediului dominant în care traim. Dificultatea când minti este ca subconstient corpul tinde sa nu urmeze ceea ce mintea comanda – astfel ca semnalele contradictorii pot da alte sentimente decât spusele. De exemplu: evidentierea cu detectorul de minciuni.

Fiecare om are un spatiu personal, un teritoriu ce include aria din jurul sau. Astfel se pot delimita: casa, automobilul, dormitorul, scaunul, etc. Oamenii reactioneaza diferit când sunt invadate zonele lor, ceea ce duce la o multime de implicatii. Dupa distante (aproximative), zonele sunt:

* intima: pâna la jumatate de metru (doar celor apropiati sentimental li se permite intrarea)

* personala: pâna la 1 metru (este distanta folosita cotidian)

* sociala: pâna la 3 metri (pastrata fata de straini – cei pe care în general nu-i cunoastem)

* publica: peste 3 metri (când ne adresam unui grup)

Într-un cadru de întelegere, limbajul corpului se refera la:

* gesturi cu palmele si mâinile

* bariere prin pozitii ale bratelor si picioarelor

* atitudini populare de actiune ale corpului

* semnalele ochilor

* gesturi de curtoazie

* gesturi cu obiecte

* reflectia ca imaginea într-o oglinda

* statutul corpului

* pozitionarea (asezarea la o masa ori pe un fotoliu de exemplu)

* atitudini dominante sau umile

* etc.

Canalele de comunicare se pot distinge dupa simturile prin care receptorul primeste informatiile:

* auditiv (verbal)

* vizual (expresia fetei, schimbul de priviri, gestica si miscarea corporala, tinuta, distant interpersonala – respectiv utilizarea spatiului)

* tactil (atingerea corpului, mângâierea)

* olfactiv (receptarea mirosului corpului)

* termal (receptarea caldurii corpului)

* gustativ (receptia gustului)

Pe lânga acestea, scrisul (de mâna si / sau stilul sau, chiar daca este tiparit), lucruri implicate în procesul transmiterii mesajului, s.a. – toate influenteaza comunicarea; pentru cineva avizat, informatiile conexe fluxului direct pot spune si ajuta mult. În gospodarirea unui conflict, între instrumentele necesare se gasesc:

* stabilirea unei reale comunicari, mai mult decât retorice

* furnizarea unei atmosfere pentru cerinte si ascultare

* îmbunatatirea cadrului de referinta pentru diferite întelesuri (inclusiv confort)

* recunoasterea si evitarea stereotipurilor

* informarea valida si controlata (a datelor)

* descrierea motivelor si asumarile responsabilitatilor

* privirea alternativelor ca noi solutii

* evitarea manipularii si punctelor ascunse

* cautarea dorintelor si nevoilor reale

* constientizarea ca o întelegere nu totdeauna este necesara sau posibila

* tratarea cu sensibilitate (chiar când dezacordul este evident)

* valorificarea sentimentelor proprii (împartasite deschis si onest)

Maniera

Într-o comunicare eficienta conteaza cooperarea – cu atentie ca adevarata comunicare este raspunsul pe care îl primesti. Deschiderea legaturii spre o buna comunicare este raportul ce-l ai fata de ea;

asupra relatiei trebuie sa actionezi separat de problema:

Cu oamenii este nevoie sa întelegi ca nu vor auzi ce spui pâna nu vor sti ca te preocupa soarta lor.

Când trebuie sa oferi ori sa primesti informatii clare si suficiente, comunicarea se va axa pe informatii.

Pentru a realiza o expunere clara, emitatorul trebuie sa prezinte bine ceea ce se asteapta de la el; pe de alta parte, pentru a receptiona o imagine clara, ascultatorul trebuie sa încerce sa obtina toate detaliile, sa verifice afirmatiile, faptele si sa desprinda informatiile semnificative din ceea ce i se ofera – în cazul în care emitatorul nu le mentioneaza.

Sunt multe impedimente care deranjeaza acordarea emitatorului cu receptorul (si invers) în comunicare:

* amenintarile (produc teama, supunere, resentiment, ostilitate)

* ordinea (folosirea puterii)

* critica

* insulta (înfierarea)

* dirijarea

* tainuirea informatiilor-cheie

* interogarea

* lauda în scopul manipularii

* diagnosticarea motivelor sau cauzelor

* sfatul necerut

* persuasiunea prin apel la logica

* schimbarea subiectului

* refuzul de a accepta problema

* încurajarea prin negarea existentei problemei

Comunicarea trebuie sa convinga ca:

* respecti cealalta parte

* nu vrei sa domini

* nu doresti manipularea

* respecti deciziile si nu le subminezi

* respecti valorile si experienta

Comunicarea reclama adesea alegere constienta, un grad de flexibilitate si abilitate, ceva curaj si încredere în procesul ei. Într-o situatie ce te solicita în luarea unei atitudini, poti uzual reactiona prin:

* agresiune

* abandon

* asertatie (explicarea situatiei)

În ultima instanta, puterea comunicarii consta în capacitatea de a produce rezultatele pe care le doresti cel mai mult; ea se poate dezvolta din:

* un atasament emotional

* utilizarea calitatilor tale personale

* promisiunea recompensei

* capacitatea persuasiva

Poti deosebi manipularea de influenta în functie de caracterul pozitiv sau negativ al rezultatului.

Scopul este puterea cooperanta (poarta-te fata de celalalt asa cum o impune situatia – dar niciodata sa nu ti-l “scoti” de la inima). Nu te lasa în voia emotiilor puternice – construieste relatii mai bogate. Emotiile sunt evenimente energetice ale mintii si corpului. Încearca sa le focalizezi pentru a gasi “cheia” problemei. Mânia poate fi “combustibilul” schimbarii pozitive – daca îi folosesti “temperatura” cu întelepciune. Capacitatea de a largi perspectivele consta în sesizarea interconditionarii fundamentale a tuturor lucrurilor si în luarea în calcul a unui sistem mai larg decât cel vizibil!

Metode

Interinfluentarea atitudinilor persoanelor care interactioneaza nu este un proces imediat, ci unul care implica un mecanism mediator: comunicarea. Pozitia comunicarii în actul interpersonal este ca intermediara între starile psihologice ale indivizilor. Comunicarea cere adeziunea fiecaruia la obiectivele propuse si folosirea în comun a utilitatilor. Bunele relatii pentru comunicare nu sunt suficiente în lipsa regulilor si principiilor ce o asigura.

Metodele comunicarii vizeaza:

* întrebarile carora li se cauta raspuns

* atitudinile necesare în raport

* atentia si îngaduinta

* ascultarea

* reformularea

Asadar, metodele de comunicare se întemeiaza pe:

* observatie (care permite anticiparea problemelor, economisirea si administrarea / gospodarirea timpului)

* întelegere (proces din care rezulta noi ipoteze)

* actiune (prin verificarea, punerea în aplicare si valoare a efectelor)

Constructia metodei presupune:

* gândire sistematica (întelegând mediul si elementele lui în unitatea si diversitatea lor)

* viziune detasata (acordând actiunii semnificatia ce i se cuvine)

* dezvoltarea maiestriei personale (având constiinta impactului)

* clarificarea si / sau modificarea atitudinilor si a modelelor mentale (spre optimizarea rezultatelor)

A comunica înseamna mai mult decât a detine o metoda bine însusita; aceasta pentru ca mereu trebuie sa ne întrebam daca:

* avem flexibilitatea comportamentala necesara

* stim sa gasim cea mai buna si rapida adaptare la transformarile continue ale celor din jur (si ale mediului) – în general

* suntem mereu constienti

* depistam la vreme incoerentele existente

Alegerea metodei depinde de desfasurarea comunicarii – ce este posibila a fi prin:

* juxtapunere (simultana)

* insertii (interventii)

* interschimbari (reciproca)

Orice comunicare este dictata de sentimentele de încredere si recunoastere a valorilor proprii.

Astfel, metoda de:

* întâlnire – este în functie de cunoasterea momentului si chiar de reflexe prin care se pune în actiune dorinta de prezentare a “sinelui”

* întretinere – înseamna fixarea unui scop clar dirijat spre favorizarea “meditatiei” (este interrelationarea, fundamentata pe întelegerea manifestata ca atitudine – pentru stimulare)

* contact – determina selectarea, acceptarea si dezvoltarea relatiei (aici intrând criteriile de valorizare si auto-valorizare)

Metoda judicios aleasa duce la un control al:

* atentiei

* întelegerii

* acordului

în timpul comunicarii. În mesajele relationale (cu adresabilitate exacta, construite pentru a fi decodificate si întelese) exista si o comunicare asupra comunicarii! Aceasta constituie “sarea si piperul” unei omunicari, este “ingredientul” esential în cadrul relatiilor fructuoase – fara de care efortul nu poate avea finalitate.

Trecerea de la continut la relatie nu trebuie înteleasa doar ca metoda, ci este ea însasi comunicare menita sa întareasca (si chiar sa suplineasca) ceea ce lipseste în continut – adica nuantarea:

* sentimentelor

* îndemnului

* atitudinilor

* s.a.

Cercetarea – actiune

Cercetarea-actiune este un concept foarte complex de investigare. Se accepta ca produce cunostinte noi. Conceptia este ca e motorul practicii: investigarea produce cunostinte si practica le foloseste. Investigatorii produc cunostinte valoroase cercetând comunicarea si practicienii le folosesc. Ca model de investigare, cercetarea-actiune este fundamentata pe unele principii:

* pune totdeauna probleme practice (ce pot fi traite prin situatii, dileme, confuzii, etc. – ceea ce

nu se poate studia stând singur în birou)

* îmbunatateste calitatile intrinseci ale conditiilor reale în care se desfasoara comunicarea

* rupe relatia cauza – efect între procese si rezultate (se stie ca nu este o legatura liniara între calitatea proceselor si calitatea rezultatelor)

* îmbunatateste analiza (reflexia) asupra valorilor – care nu se pot defini în afara comunicarii -

îmbunatatind informatia

* este o activitate de colaborare, nu o activitate izolata

Comunicarea nu se îmbunatateste cunoscând-o dinainte; este necesar sa se stie ce se urmareste dar aceasta nu o îmbunatateste. De exemplu: eu stiu ca merg acasa dar asta nu ma ajuta la plimbare pentru ca aceasta sa fie agreabila; important este felul în care e facuta plimbarea!

De la investigarea unei comunicari practice nu se pretinde posibilitatea aplicarii rezultatelor altundeva, ci doar cunostinte ce pot fi transferate pentru beneficiul altora, care le pot adapta la contextul lor practic propriu. Inversând termenii (cercetarea-actiune în actiune-cercetare), se observa ca practica este cea care genereaza procesul si consta în:

* plan de actiune

* obtinere de informatii

* analiza

Cercetarea-actiune este o filozofie – si nu e un mod obisnuit de lucru: cel mai putin important este sa rezolvi problema; cel mai important este sa întelegi problema. Daca problema este înteleasa, atunci problema poate fi rezolvata. Dar cercetarea-actiune nu este pentru rezolvarea de probleme, ci pentru întelegerea practicii comunicarii, pentru ca sa fie schimbata – în vederea îmbunatatirii. Este analizata comunicarea în sine.

Ideea fundamentala a cercetarii-actiune este ca orice problema practica, oricât de mica ar fi, are legatura cu ceea ce e în jurul ei si nu trebuie separata, ci unita cu restul – pentru a avea un înteles. Uneori terminarea investigatiei înseamna punerea în practica a unor teorii fara a le cunoaste continuturile si fara a le sti formula. O semnificatie este legata de demersul actional al oricarei cercetari. O deschidere majora este în acest sens sintagma: a învata prin a face (a comunica). Cercetarea-actiune vizeaza în principal schimbarea – prin combinarea investigatiei cu actiunea practica; din acest motiv, utilizarea ei este preferata de oamenii care o aleg pentru solutionarea unei situatii de criza. Ea este operationala – legitimata prin accentul egal pe care îl pune atât pe analiza (investigatie si reflectie), cât si pe actiune – cu menirea de a nu folosi resurse exterioare. În fata unei situatii-problema, chemarea mediatorilor sau angajarea negociatorilor pentru rezolvarea conflictului poate fi efectiv anulata de comunicarea eficienta!

În mod practic (si plastic), specificul cercetarii-actiune se poate exprima astfel: planifica bine dar asteapta-te si la alte rezultate decât cele propuse. În realizarea unei cercetari-actiune, monitorizeaza conditiile si parametrii comunicarii, preocupat nu atât în a masura fenomenul (desi acest aspect nu este de neglijat), cât mai degraba în a interveni în comunicare – a o corija / reajusta în functie de evolutia si rezultatele ei. În concluzie, cercetarea-actiune presupune:

* planificarea riguroasa, în etape clare

* stabilirea unor instrumente bine definite de evaluare

* flexibilitatea în reconsiderarea planului initial

* accentul pe învatarea de comportamente

Cercetarea-actiune se diferentiaza atât de cercetarea fundamentala cât si de cea aplicativa. Ea presupune o comunicare (la rândul ei) între practica si investigatia de cercetare – care se potenteaza reciproc – precum si o abordare multidisciplinara si interculturala.

Schimbarea

În general, exista doua categorii de indivizi – cei ce accepta situatia si militantii. (Global, în societate sunt doua categorii de oameni: indiferentii si combatantii). Argumentele pro si contra nu au valoare reala decât raportate la conditii concrete; dificultatile sunt evidentiate punând accentul pe om, pe viata personala si relationala – intersectata de banalul cotidian dar si pe evenimente cruciale – care sunt ipostaze ale devenirii si constructiei omului. Aceasta filozofie de viata s-a impus pentru multe probleme: se considera ca omul este un decupaj din mediul propus. Când relatiile interpersonale sunt înlocuite de contracte, curentul umanist încearca o contrapondere, prin schimbarea omului însusi, a fiecaruia în parte. Fiecare om doreste sa-si vada perspectiva umana din perspectiva vietii cotidiene.

Aici este vorba despre:

* argumentele drepturilor

* calitatea vietii

* apartenenta

* constiinta identitatii

* controlul social

cu toate problemele ce apar – de integrare, individualism si capacitate. Schimbarea în comunicare presupune:

* identificarea posibilitatilor de înnoire

* perfectionarea

* dezvoltarea (posibila) a motivatiei

* îmbogatirea relatiilor

* cresterea prestigiului

* (re)descoperirea nevoii de realizare

Schimbarea afecteaza:

* conditiile

* modul

* stilul

fiind mai mult sau mai putin oportuna. Sursa schimbarii este determinarea unei succesiuni (logice) de alte schimbari: sursa se instituie (devine) sursa de presiune pentru alte schimbari; o sursa puternica de presiune este difuziunea ideii de schimbare. Este si ceea ce îsi propune prezenta lucrare – de mediere a conflictelor.

Ritmurile diverselor sectoare supuse schimbarii sunt asincrone. Cele mai frecvente sunt cele materiale, apoi sunt schimbarile de conceptie si de organizare. Toate ritmurile duc la schimbari în relatiile interpersonale, dupa care urmeaza schimbarea indivizilor. Deci mai usor se schimba cunostintele, apoi atitudinile, apoi comportamentele. Toate aceste faze supuse schimbarii sunt în sine generatoare de:

* gânduri

* idei

* reprezentari

* sentimente

* atitudini

fata de schimbare. Schimbarea implica în mod diferit pe fiecare om, putând fi o evolutie în timp (cu unele rupturi de ritm) ori o dezvoltare / crestere, cu accente pe desfasurare sau adaptare. Ritmurile fiind diferite, receptarea schimbarii de catre oameni este diferita: schimbarea e o provocare adresata omului, e o propunere pentru noi cadre de adaptare. Oamenii fiind diferiti – se adapteaza diferit la schimbare.

Schimbarea presupune compararea între un “înainte” si un “dupa”, comparând situatii si circumstante. S-a constatat ca schimbarea tinde sa devina instrument de reconstructie umana. Schimbarea în comunicare se refera de fapt la achizitia de noi competente si tehnici, presând indivizii si codul – prin:

* substituire

* remaniere / adaugare

* reorganizare

* eliminarea vechiului

Valoarea comunicarii este a ei în sine. Cercetarea-actiune asupra ei ori schimbarea totdeauna au subliniat asta.

Instruirea

Partile aflate în conflict au interese interdependente; conflictele sunt de obicei combinatii de procese competitive si de cooperare – iar cursul pe care-l ia conflictul va fi determinat de natura acestei combinatii.

Se stie ca procesele caracteristice si efectele provocate de un anumit tip de relatii sociale (de cooperare sau competitive) tind sa provoace la rândul lor acel tip de relatii sociale.

Daca o anumita persoana are cunostinte sistematice despre efectele proceselor de cooperare si competitive, acea persoana va avea si cunostinte sistematice despre conditiile care de obicei dau nastere la astfel de procese si – prin extensie – la conditiile care determina daca un conflict va lua un curs constructiv sau distructiv.

Îmbunatatirea necesita realizarea unei conexiuni cu cognitia si perceptia. Un proces constructiv de rezolvare a conflictelor este similar unui proces eficient de cooperare pentru rezolvarea problemelor (unde conflictul este problema de rezolvat), în timp ce un proces distructiv e similar unei lupte competitive câstig – pierdere. De fapt, o instruire eficienta cauta sa insufle:

* atitudinile

* cunostintele

* tehnicile

care favorizeaza solutionarea eficienta, cooperanta a problemelor si sa descurajeze atitudinile si raspunsurile deprinse – care dau nastere la lupte câstig – pierdere.

În instruire este necesar sa:

* stii în ce tip de conflict esti implicat

* devii constient de cauzele, consecintele si de alternativele furiei

* înfrunti conflictul – nu-l evita

* te respecti pe tine si interesele tale – astfel îl respecti pe celalalt si interesele sale

* distingi clar între interese si pozitii

* cercetezi care interese sunt compatibile

* definesti interesele conflictuale ca problema reciproca de rezolvat (prin cooperare, nu înfruntare)

* fii atent la tendintele catre judecati gresite

* îti cunosti reactiile tipice la situatii conflictuale

* ramâi o persoana morala – pe tot parcursul!

… Matricele jocului ca un mijloc experimental se bucura de succes, deoarece faciliteaza definirea precisa a structurii recompensei, neasteptata pentru subiecti si – de aici – a felului în care depind unul de altul. Partial stimulata de – si partial ca reactie la cercetarea care foloseste matrici de joc – au fost create jocuri de comunicare si studiul conflictului (tip negociere cumparator – vânzator, coalitia a 3 persoane, joc de transport, distributie, etc.). Acestea ajuta dezvoltarea unei întelegeri mai sistematice a comunicarii, proceselor conflictuale si a solutionarii conflictului. (Însusi jocul este un mediator instrumental între participant si ambianta sa).

Participarea în comunicare poate fi exersata prin diverse procedee. În continuare, noi propunem o serie de jocuri care implica totdeauna un grup. Aceasta pentru ca din perspectiva perceptiilor personale, succesele si esecurile sunt mai fezabile din dinamica experimentarii relatiilor cu altii în situatii inovate; am urmarit aspectele educationale mai ales în pozitii de excludere si marginalizare – contextul ce ar fi creat din activitatile propuse vizând inclusiv reactiile si raspunsurile. Desigur ca tipul schemelor avansate nu înseamna ca au profilul actiunilor ce corespund mereu aptitudinilor participantilor dar ca mijloace ajuta – speram – ca instrumente utile în observarea limbajului corpului, documentarii, depasirii obstacolelor si în cele din urma -analizarii procesului de comunicare. Fa-le! (În cercul tau de cunoscuti, la un club sau oriunde crezi de cuviinta ca pot fi aplicate). De altfel, în cuprinsul lucrarii te vei mai întâlni cu simulari; este ceea ce practic poate face parte din bagajul tau în ceea ce priveste largirea orizonturilor comunicarii si evaluarile îti vor fi în mod sigur folositoare în abordari viitoare ale unor chestiuni pe care le-ai putea simti delicate … Omul se recreeaza în fiecare zi; totodata, este stiut ca energia de raspândire în lume a unor jocuri depaseste capacitatea de propagare a epidemiilor!

Înainte însa de a trece la jocuri (ce de altfel nu sunt sistematizate în vreun fel, atingând mai multe domenii), este utila parcurgerea consideratiilor despre estimari – deoarece e parte a fundamentului teoretic necesar în practica:

Estimarea

Estimarea este judecata valorii comunicarii. Aceasta comporta doua aspecte: a mesajului (continut, felul transmiterii sale, etc.) si a partilor (emitator si receptor). Pentru a fi potrivit, tipul estimarii trebuie sa îndeplineasca anumite conditii:

* contextul sa fie cunoscut

* sa aiba o masura (de control a situatiei)

* diagnosticul sa vizeze pozitivul si negativul

* sa poata fi verificata (evaluarea estimarii)

Metodologia estimarii presupune observare adecvata, colectare de date si interpretarea lor. Ea se face pentru un bilant, a aprecia / analiza ce se petrece, comunica rezultate, lua decizii, raport cu viitorul, propune alternative, etc. Se estimeaza pentru a:

* modifica o situatie sau realitate

* stabili ce este util, necesar, important de facut si învatat

* sti daca sunt semnificative cele facute relativ la finalitatea dorita

* coordona actiunea cu interesele

* ameliora calitatea comunicarii

* determina dificultatile

* vedea reusitele si esecurile

* continua altfel

* fixa o ordine, o logica

* s.a.

În estimare intervin continuu probleme si obstacole. Estimarea poate fi spontana sau planificata.

Când este planificata, suntem înclinati s-o facem unilateral. De exemplu: are loc numai dupa ce comunicarea s-a încheiat; conexiunea inversa (raspunsul) si propria estimare nu au fost simultane – ci au alternat; foloseste o metoda, etc. Asadar, estimarea facuta numai la sfârsit are mai multe dezavantaje:

* unele informatii apar prea târziu

* posibilitatea corectarii erorilor la timp s-a pierdut

* motivatia si comportamentul nu au posibilitatea exprimarii totale

* sunt asteptate confirmari pozitive

* declanseaza auto-apararea dupa ce nu se mai schimba ceva

* etc.

Aceste dificultati pot fi evitate daca estimarea este parte coerenta a procesului comunicarii, când ar trebui considerata ca totdeauna sa:

* dea apreciere / încurajari dar si critici

* lege conexiuni stiute cu noi puncte de vedere / noi analize

* fie o resursa ce este indispensabila

* poata deschide forte noi

Experienta ne-a demonstrat ca estimarea nu este asa de placuta – uneori de teama examinarii sau competitiei; aceasta deoarece e nevoie de clarificarea lucrului estimarii (cu ea sau pentru ea) ori pentru ca elementele sale de judecata nu sunt acceptate usor ori vrem sa stim alte puncte de vedere asupra comunicarii noastre.

Din estimare nu poate fi omisa subiectivitatea; singura posibilitate de a masura real si obiectiv este de a gasi criterii cantitative – dar când începem analizarea deja lucram cu calitatea si astfel estimarea începe a deveni subiectiva. În cazul unor întrebari diferite uneori avem raspunsuri contradictorii, astfel încât preferam sa ne înclinam spre acelea care sunt mai apropiate de opinia noastra – de a le alege pe cele pozitive. Noi însine facem estimarea subiectiva, desi initial dorinta a fost sa fie cea mai obiectiva posibil …

Subiectivitatea nu este numai o opinie, ci o varietate de valori diferite, puncte de vedere si sugestii care se completeaza reciproc. Sunt necesare elemente ca:

* abilitate (de a folosi metoda potrivita)

* competenta (de a analiza conexiunea inversa)

* observare

Estimarea obiectiva nu este usoara, însa e indispensabila dezvoltarii / îmbunatatirii comunicarii -daca “mâine” vrem s-o avem mai buna decât “ieri”. Estimarea obiectiva are o însusire buna: poate fi învatata.

În abordarea normala a comunicarii, prima oara este necesar sa analizezi ce ai de spus, apoi sa te uiti la mijloacele prin care o faci, pe urma sa te gândesti ce poate fi schimbat în legatura cu situatia, la sfârsit sa colectezi idei despre lucruri ce ar mai trebui si în fine – sa te uiti pe care trepte din acea directie trebuie sa urci. Un concept de baza este: nu porni de unde esti, ci porneste de unde vrei sa ajungi / de la ceea ce vrei sa obtii; si nu e permis sa spui ca aceasta niciodata nu va merge!

MEDIEREA

Cadru

Mecanismul medierii este universal; în lume sunt practicate mai multe forme ale medierii -functie de tipul conflictelor si mediul lor, existând unele asa-zis modele (australian, american, german, etc.). Pe glob, sistemul medierii este cel ce ajuta în plus cetatenii, aplicarea maxima fiind în America Latina. O mediere europeana nu exista dar pe plan mondial – statistic – modelul “francez” de mediere are cel mai înalt procent de reusita (80%) în solutionarea conflictelor; în continuare ne vom concentra asupra sa, prezentându-l cu aspectele lui pozitive si negative, concluziile ramânând cititorului:

Medierea ofera acceptarea realitatii diferitelor grade de violenta si este o întâlnire cu cel mai dificil lucru din viata – dezordinea; urmareste descoperirea fiecaruia dintre noi prin expresia “suferintei” traiului. (Violenta apartine fiecaruia; deseori se întâmpla în interiorul constiintei. De aceea este necesara depasirea conflictului interior; nerealizarea acestui fapt si întoarcerea la situatia când doua parti sunt în conflict nu se rezolva trecând responsabilitatea în sarcina celeilalte parti pentru a solutiona problema).

Medierea este o cale în care fiecare pas se integreaza în viitor, unde memoria joaca un rol important – spre abordarea responsabila – la nivel mental, a identificarii sinelui.

Medierea este un instrument care poate fi învatat lent (în timp), de constructie a pacii interioare si în jurul persoanelor -pentru ca un conflict este totdeauna o problema de emotii.

Medierea este o împartasire a realitatilor întâlnite si exprima reflectia sentimentelor (ca o oglinda), a elementelor simtite, nu gândite.

Medierea este un proces care dezvolta posibilitatea substituirii altei persoane si preluarii sentimentelor, în mod neutru, fara judecarea sau impunerea unei viziuni, prin acceptarea evolutiei celuilalt, conferind demnitate si respect.

Medierea unui conflict dureaza minimum 2 ore, de-a lungul ei “jucându-se”:

* rolul “oglinzilor”

* comunicarea partilor

* rolul “mastilor”

reactiile de multe ori ale partilor în conflict datorându-se “atingerii” (ranirii) celuilalt, pericolul nefiind exprimarea suferintei, ci construirea “zidului” cu mediatorii; de aceea, eliberarea este buna, abordarea prin mediere ducând la descoperirea radacinilor conflictului si aflarea raspunsurilor (care se gasesc în acesta!). Partile în conflict “primesc” solutia din acesta; ele nu trebuie sa caute rezolvarea în afara lui.

(“Cautarea” nu duce la nimic, ci doar rataceste întâmplator). Mediatorii doar faciliteaza dialogul pentru declansarea mecanismului.

Medierea are 3 faze:

* teoria (la început), când fiecare explica subiectul

* confruntarea (criza), când este acceptata suferinta

* transformarea, când sunt induse sentimentele / emotiile

Medierea se efectueaza totdeauna de catre un mediator cu rolul principal de a:

* primi / introduce partile conflictuale în mediere

* rezuma conflictul conform prezentarilor partilor conflictuale

* reflecta emotiile celor implicati

în cadru organizat, fata în fata cu partile în conflict.

Obiectul conflictului este ca vârful unui aisberg. Medierea se concentreaza în întelegerea partii submerse a “aisbergului”, prin 3 pasi importanti – de la soma (instinct), prin psihic (emotii), la absolut (spirit)

Rationalitatea medierii este un fapt permis în proces, pentru ca e un spatiu al autonomiei fiecaruia. Pentru întelegerea medierii, în aceasta lucrare sunt propuse câteva simulari de cazuri, în care participantii se vor substitui pe rând celor 3 pozitii necesare:

*   

Scopul medierii nu se doreste a fi rezumat la discutii despre ea, ci la aplicarea prin actiuni de mediere (etnice, sociale, politice, etc.) efective în comunitati – la nivelele considerate de catre utilizatori.

Criza

Medierea este o lume a dialogului. Criza este o ruptura a dinamicilor si echilibrelor, o pierdere a reperelor si a normelor. Criza si conflictul sunt distincte (si pot fi comparate). Câteva caracteristici ale crizei o prezinta ca o:

* experienta bulversanta care îi atinge pe actori (suferinta colectiva)

* ruptura a sistemelor de reprezentari (antrenând atitudini de retragere si repliere)

* înfruntare a fortelor antagonice (fara mediere)

* încremenire (imaginara)

* s.a.

Criza afecteaza sentimentul de identitate si modifica raportul cu lumea – inclusiv relatiile -rasturnând modurile de adaptare si destructurând personalitatea, cu repercursiuni pâna la izolare si incapacitate.

Criza este o experienta a carei complexitate ascunde mecanisme diferite, cu efecte diverse si cauze multiple. Criza este si un instrument de cunoastere, pentru ca dezvaluie refularile si reprimarile; modul de interventie variaza în functie de:

* situatie

* moment

* natura

conduita de degajare fiind rationala. În fapt, criza este o profunda re-evaluare. Experienta actorilor, plina de:

* surprize

* perturbari

* incertitudini

este întotdeauna asociata cu sentimente de neîntelegere, nesiguranta si teama de un rezultat catastrofic.

Interventia în criza este tot o criza – dar “controlata” (ea nu vizeaza explicarea, ci sesizarea modurilor de a trata evenimentele).

Criza este perceputa ca inversiunea radicala si brusca a unei stari normale de echilibru continuu; este o ruptura în dinamica – ce sufera o “revolutie”. Adeseori face ca actorii prinsi în ea sa para a fi dintr-o data lipsiti de bazele obisnuite de:

* decizie

* informatie

* criterii

* referinte

când nu mai stiu cum sa masoare acumularea de elemente pe care criza le elibereaza. Adoptarea de noi reguli, aportul unor noi elemente, clarificarea obiectivelor si a scopurilor, sunt factori de reluare a activitatii si de reînnoire.

Schimbarea si criza sunt de asemenea distincte (dar pot fi comparate): criza este o schimbare care depaseste capacitatile de adaptare. Printr-o anvergura de mare extensie a schimbarii, se sporeste riscul de a ajunge la o criza.

În raport cu timpul, criza se înscrie prin aparitia brusca – atunci când “explodeaza”; dar la iesirea din criza, nu toti actorii vor avea aceleasi perspective despre ea. Totusi, criza are o istorie – cel putin se pot distinge un “înainte”, “în timpul” si “dupa”. În declansatorul ei (semn vizibil al unui antagonism) se disting:

* invalidarea partenerului

* inconfortul

* tensiunea

Criza indica o fragilitate sau o rigiditate iar dupa criza, este vorba de o mutatie. Cererea de interventie în criza se prezinta cel mai adesea ca un apel de usurare a unei suferinte legate de pierderea de sens. Cerând ajutor, actorii sociali spera sa regaseasca un sens în sine, exterior persoanelor si existând dincolo de ele; criza necesita un travaliu de descompunere a modelelor interiorizate – sistemele defensive care permiteau anterior legatura aflându-se în dificultate.

Criza “contamineaza”: ea afecteaza un echilibru pe care, cu cât este mai profunda, cu atât îl ameninta mai tare. Interventia în criza este o reconstructie prin analiza; acest demers va permite actorilor sa-si reînsuseasca elementele care sustineau procesul critic si nu vizeaza explicarea, ci întelegerea – cu miza de a pune în relatie ce se întâmpla cu modul de tratare a evenimentelor. Tot ce se întâmpla – de la lucrul cel mai mare pâna la cel mai mic – se întâmpla în mod necesar … (Sunt abordate reprezentarile, pozitiile si afectele asociate crizei, deci se creeaza conditiile unei repozitionari prin reînnoirea reprezentarilor).

Anumite procese favorizeaza o degajare din criza:

* folosirea de cuvinte care au sens pentru fiecare parte aflata în criza

* încheierea unui compromis între fidelitatea fata de logica anterioara si noi semnificatii

* transferul contradictiilor prin asumare – refacând legaturile de colaborare

* chestionarea imaginii acordate prin eliberarea de energii – ca reinvestitii în realitate

* s.a.

Uneori, a nu întelege de unde vine durerea este mai amar decât a o simti. În situatie de criza, simbolicul este întunecat de pulsional si de un imaginar încremenit care mascheaza si împiedica dialectizarile. Îndepartarea suferintei face loc re-aparitiei dorintei – si astfel se iese din criza. Încheierea crizei duce la noi cereri, cu dimensiuni excluse pâna atunci; se opereaza schimbari în întelegerea si viziunea de sine, a elatiilor si a contextului. (De vreme ce lucrurile nu se întâmpla cum vrem, trebuie sa le vrem cum se întâmpla).

Traversarea crizei este urmata de usurare. O activitate comuna poate interveni din nou când actorii îsi regasesc repere, cu senzatia ca procesul de ruptura al crizei a fost o miscare nu numai de distrugere (crispare asupra vechiului), ci si o experienta de refacere a valorilor.

Ce îi este usor omului ? A da sfaturi altora. Si ce îi este greu ? A se cunoaste pe sine.

Cunoasterea sufletului este cunoasterea suprema … În multe privinte, nu e buna spusa: “Cunoaste-te pe tine însuti”” ci ar fi mai de folos “Cunoaste-i pe ceilalti”. (Noi descoperim în noi însine ceea ce ne ascund ceilalti si deseori recunoastem în ceilalti ceea ce ne ascundem noua însine).

Conflictul

Omul se masoara pe sine atunci când se masoara cu obstacolul … O societate fara conflicte este – prin definitie – o societate utopica. (Mai ales trebuie observat omul la risc si de cunoscut cine e: caci abia atunci scoate el din fundul sufletului vorbe adevarate; “masca” e îndepartata si ramâne realitatea … ). Potentialul agresiv si violent ce caracterizeaza individul si grupurile societatii actuale este imposibil de ignorat. (Caracterul nu se schimba prin “povata”; apa – cât de încalzita – tot se raceste din nou … ).

Conflictul poate fi considerat din punct de vedere comportamental ca o forma de opozitie care este centrata pe adversar (bazata pe  incompatibilitatea scopurilor, intentiilor sau valorilor partii oponente – directa si personala), în care adversarul controleaza scopul sau intentiile dorite de parti.

Conflictele sunt diverse si omniprezente: etnice, religioase, comerciale, ecologice, cu autoritatile, politice, militare, internationale, de valori, între parinti si copii, între copiii unei familii, între soti, vecini, salariati, etc.

De obicei, în conflict omul nu acorda nevoilor celeilalte parti atentia pe care o acorda propriilor sale interese. Totodata, ele nu ar dura mult, daca “vina” ar fi numai a unei parti. Conflictele pot implica relatiile noastre cele mai intime sau interactiunile cele mai superficiale.

Conflictul este doar rareori static – el se poate schimba oricând. Uneori, putem sa-i schimbam cursul doar privindu-l în perspectiva. Conflictul poate deschide cai largi de schimbare sau ne poate incita sa ne implicam.

Semne ale conflictului sunt:

* tensiunea

* violenta

* neîntelegerea

* incidentele

* disconfortul

Conflictul se caracterizeaza prin:

* persistenta unei unitati sociale dorite, acceptate sau recunoscute

* un sentiment de incertitudine (compensat de recunoasterea pozitiilor adverse)

* recunoasterea unei teme comune

* existenta unor reguli reglatoare a legaturii sociale (ce fac posibile conflictul; în lipsa, partile

sunt invadate de angoase arhaice de separare, excludere sau distrugere)

Un conflict îndelungat ajunge pâna la a “termina” complet resursele partilor – aceasta neînsemnând si rezolvarea lui!

Conflictul nu poate fi separat de mediul sau; el este mai ales un produs al competitiei intense:

lupta pentru viata este ceea ce fiecare om are de înfruntat (este o lupta cu natura, cu altii, cu el însusi).

Nevoia de a se întari pentru a supravietui este prima lui prioritate. În mediere, instinctul protejarii teritoriale este frecvent un element în conflict – nu atât ca spatiu geografic, ci ca spatiu moral, sinonim spatiului de viata.

Lupta este o notiune dinamica motivata de dorinta. Dorintele noastre sunt presentimente ale aptitudinilor care se afla în noi, solii a ceea ce vom fi în stare sa realizam. O fiinta umana fara dorinta este “moarta”; dar dorinta ne aduce în mod necesar fata în fata cu dorintele altora. Când doua dorinte coincid – este armonie; când ele sunt opuse, ar putea fi conflict. Conflictele apar când dorintele noastre sunt contrazise de ale altor persoane. Adeseori nu suntem constienti de forta dorintelor noastre – care actioneaza asupra noastra ca firele manipulante ale unui papusar.

Conflictul este peste tot: prima oara în noi însine, apoi cu altii. Încercarea de a-l localiza ne poate ajuta în a-l întâlni si trata. Conflictul este o forma de ruptura între o situatie anterioara acceptata si o propunere de înlocuire a ei. Tranzitia de la ordine la dezordinea produsa este ceea ce e numit conflict. El “erupe” când confruntarea cu cauzele noii stari (ca suferinta) devin prea evidente.

Uneori, pentru a depasi un conflict, sunt necesari 5 pasi:

* recunoastem conflictele

* recunoastem sentimentele

* ne dam seama ce vrem (interesele / dorintele / nevoile care sa fie satisfacute într-o situatie

de conflict)

* producem idei (solutii pe baza carora partile sa poata obtine ceea ce doresc)89

* punem planul în aplicare (gasirea solutiei de împacare si actiunea în spiritul ei)

Toate acestea cer timp, rabdare si întretinerea sperantei. Nu imediat intervin schimbari în comportament dar prin continua practica putem integra aceste abilitati în situatia noastra.

Acordul

Ce nu pot realiza doi oameni care sunt de acord ?…

Acordul este o norma sociala care stabileste ce va primi si ce va da fiecare parte în cadrul unei conventii stabilita între ei. Acordul aplaneaza conflictul – datorita proeminentei perceptiei partilor si justitiei istributive (echitabile). În cadrul unei distributii juste, recompensele vor fi istribuite indivizilor proportional cu contributiile lor, violarea acestei reguli ducând la rezistenta si suferinta emotionala.

Un acord perceput ca injust nu are sanse sa fie stabil. Se considera ca un conflict solutionat în mod nedrept probabil ca a fost solutionat ne-adecvat. Sentimentul injustitiei poate da nastere la conflict iar conflictul poate produce injustitie.

Diferite tipuri de efecte induc diferite principii; astfel, oamenii orientati:

* economic – utilizeaza principiul echitatii

* spre solidaritate – utilizeaza principiul egalitatii

* spre afectiune – utilizeaza principiul necesitatii

Acordul este facilitat îndeosebi când o terta parte intervine: mediatorul poate facilita întelegerea de catre ambele parti a intereselor celeilalte si poate sugera posibile cai (de ajungere la un acord). Unui adversar îi va fi întotdeauna mai usor sa accepte solutia venita din partea unui mijlocitor – decât sa cedeze în fata celuilalt. Când relatiile dintre partile în disputa nu sunt prea grozave, este preferabil ca un mijlocitor sa intermedieze contactul.

Pentru un acord, rolul tertei parti nu trebuie subestimat niciodata – macar în determinarea adversarilor sa înceapa tratative; exercitarea puterii partilor prin intermediul unei terte parti reduce sansele declansarii unor reactii puternic negative ale lor si fac posibile conditiile de acord. (Prietenul îmi arata ce pot – dusmanul ce trebuie sa fac).

E greu sa “ataci” pe cineva care este de acord cu tine; nu este neaparat nevoie sa admiti orice ti-ar spune. Concentrarea este numai asupra situatiilor asupra carora este un acord. Solutionarea eficace a unui conflict se bazeaza pe punctele comune ale partilor; în acest sens, fiecare oportunitate trebuie exploatata.

Cuvântul-cheie într-o întelegere este DA – un cuvânt magic – un aliat foarte puternic îndezarmarea adversarilor; într-un conflict, urmarirea ocaziilor de obtinere a încuviintarilor (fara a face vreo concesie) este de succes oricând pentru reducerea tensiunilor. Acceptul obtinut – treptat – chiar daca numai la nivelul cuvintelor, stabileste o atmosfera favorabila lansarii altor propuneri.

Acordul vizeaza mai mult forma întelegerii si mai putin continutul ei – ducând la acceptare si cladirea unor relatii care sa functioneze. Nimic nu se întâmpla fara o cauza, ci totul (se întâmpla) dintrun anumit motiv si sub povara necesitatii … Înainte de a începe ceva trebuie chibzuinta – iar dupa aceea trebuie ca lucrul sa fie îndeplinit la timp. Omul trebuie sa examineze cu exactitate viitorul si prezentul tuturor actiunilor (sale) si de asemenea calitatile si defectele tuturor celor trecute. A sti ce este bine si a nu actiona – este cea mai mare lasitate.

Cooperarea – si apoi acordul – nu este ceva care intervine automat când oamenii se întrunesc (de exemplu, într-un grup). Daca intervine experienta cuiva în a facilita situatia – astfel încât aceasta sa ia o turnura “pozitiva” – atunci asumarea unei satisfactii comune vizând responsabilitatea se rasfrânge potrivit cererii. Fara practica (aceasta pornind de la asezarea persoanelor în spatiul întâlnirii – pâna la experimentarea unor noi abordari), nu poate fi o cooperare mai mult decât declarativa. Acordul real (asupra vreunei chestiuni) poate proveni plecând dintr-o atmosfera artificiala, creata în jurul problemei!

Partilor însa nu trebuie sa li se “dea” sanse, ci ele trebuie sa aiba initiative:

* creative

* practice

* constructive

* exploratorii

* investigatorii

* descriptive

* etc.

Contributiile partilor pentru un acord sunt asadar esentiale. Rolul unei parti neutre este doar limitat în asigurarea cadrului si eventuala îndrumare – dar nu intervine niciodata în procesul luarii deciziei; mediatorii nu convin vreun acord în locul partilor.

Mediatorul

Mediatorul este persoana învatata a deosebi lucrurile de “zgomotul” pe care îl fac; el ajuta ambele parti sa “dobândeasca” ceea ce le este necesar. Într-o stare conflictuala sunt mai multe optiuni – atât pentru partile în conflict (cât si pentru cea neutra – situatia mediatorului):

Abandonul este una dintre acestea – daca te retragi fizic sau emotional dintr-un conflict (poate de teama confruntarii), nu mai ai de spus nici un cuvânt în ceea ce se întâmpla. Este întelept – totusi – sa te retragi atunci când conflictul nu te priveste si lipsa ta de implicare nu afecteaza cursul evenimentelor.

(Ea poate fi chiar utila, daca în felul acesta se atrage atentia asupra unei crize neglijabile). Pe de alta parte, implicându-te, în loc sa contribui la solutionare, ai putea deveni prea imperativ, îmboldind partile (sau una dintre ele) sa renunte ori sa se retraga. Prin retragere, o situatie problematica poate sa creasca nemasurat! Mai trebuie sa fii atent ca retragerea sa nu dauneze cuiva; ea este adeseori utilizata, constient sau nu, pentru a face pe cineva sa se razgândeasca.

Reprimarea (comportamentul la care se recurge când este nevoie de pace cu orice pret) poate fi judicioasa daca într-un conflict puternic nu vorbesti de aspectele sale importante – dar ceea ce e si periculos: daca pastrezi tacerea, ceilalti nu vor sti tot ce se petrece cu tine. De altfel, tacerea este unul din cele mai dificile argumente de combatut. Atentie deci la actiunea ca si cum n-ar fi vreo problema, purtarea cu nepasare, reprosul interior al pierderii cu firea, stapânirea trairilor negative, etc.

Compromisul (ce da impresia de corectitudine – astfel ca fiecare sa câstige ceva) nu este suficient, pentru ca fiecare vrea sa obtina cât mai mult si în fond mediatorul nu are de împartit prea multe cu cei în conflict. De aceea, pot apare dificultati daca mediatorul va încerca demonstrarea vreunui punct de vedere – în loc de calmarea lucrurilor – fara a pretinde ca totul sa fie perfect (în loc de a favoriza deprinderea compromisului – care blocheaza flexibilitatea si deci valorificarea acestuia,adecvata situatiei, nu e usoara).

Acceptarea mediatorilor apare daca personalitatea si actiunile lor stimuleaza implicarea si solidaritatea, atitudinile lor reflectându-se partilor ca exemplare – relativ la problema în cauza.

Încurajarea exprimarii deschise înseamna “egalizarea” comunicarii – în sensul evitarii acesteia de a fi numai într-o singura directie. În mediere, partea A are un anumit tip de mesaj fata de partea B – cu care este în conflict – si un altfel de mesaj catre partea C (în care / unde este mediatorul). Ca exemplu clasic al unidirectionarii – la scoala (în clasa), sensul dominant este de la dascal catre învatacei … Rezolvarea unei probleme conflictuale nu este facilitata fara (neglijând) aspectele emotionale. Partile se pot simti în nesiguranta si amenintarea lipsei de putere a lor le pot face violente.

Se impun a fi luate în consideratie câteva aspecte:

* instruirea teoretica (fara abilitati practice) nu ajuta cu succes medierea; cunoasterea în sine a principiilor de solutionare constructiva a onflictelor este insuficienta

* orientarile / preconceptiile / modelele stiute anterior despre conflicte influenteaza!

* deprinderea de a capata raspuns de la parti este esentiala si abilitatea de a sesiza cu claritate este foarte necesara

* cunoasterea formelor de comportament ale partilor ajuta o mediere abila

* transferul îndemânarilor mediatorului depinde de tipul conflictului (contextul situatiei)

* mediatorul în general intervine când cursul conflictului favorizeaza aprobarea sa (pot aparea factori distructivi ca: dispretuire, acuzatii de partinire, nereusita, etc.)

* determinarea schimbarii prin mediere potenteaza mediatorul în facilitator (pentru solutionarea constructiva a conflictului – astfel ca ambele parti sa aiba de câstigat!)

* amplasarea mediatorului “deasupra” conflictului permite observarea influentelor acestuia

Actiunea mediatorului este pentru:

* stabilirea unei aliante de lucru cu partile (astfel încât acestea sa aiba încredere în el, sa comunice liber si sa reactioneze cu simpatie)

* îmbunatatirea climatului dintre ele (legata de crearea unei atitudini de cooperare între parti)

* comunicarea problemelor (dezvoltarea unui proces creativ pentru extinderea gamei de alternative percepute ca fiind disponibile)

* exercitarea de presiuni în scopul aplanarii (informatii independente despre chestiunile conflictului permit evaluarea mai realista sau întrevederea de noi solutii posibile)

Mediatorul nu cere partilor în conflict acceptarea sa, ci partile îl solicita. Ca un om sa se apropie de altcineva, ca sa nu se mai îndoiasca de spusele cuiva, trebuie sa aiba puterea sa se aseze dincolo de minciuna, adevar, neîncredere si curiozitate. Dincolo … Atunci poate – desfacut de interese imediate –sa aiba puterea sa înteleaga lucrurile asa cum sunt!

Mediatorul universal competent este foarte rar; functie de conflict si tipurile de îndemânari ce le au, mediatorii difera (eficienta medierii fiind în mare masura dependenta de potrivirea mediatorului cu necesitatile cazului).

Atentie: nu toate conflictele pot fi mediate!

Confirmarea

Mediatorul trebuie sa faca partile sa se “auda” reciproc în ceea ce spun; el este rezonator: asculta expunerea problemei si cunoscând sentimentele partilor – ajuta pe fiecare sa auda ceea ce spune.

Acest lucru îi este de mare ajutor celui care vorbeste!

În scopul confirmarii – daca esti în postura de ascultare activa a mediatorului – ai grija sa:

* explorezi problema (pentru a cunoaste în profunzime dificultatile, în limita timpului disponibil; adeseori, ideile gândite se clarifica fiind xprimate fata de altcineva – si dupa ce este dobândit sentimentul întelegerii, mergi mai departe)

* verifici sentimentele partilor (explorând – ca si în cazul dobândirii informatiilor – prin întrebari ce masoara afectarea partilor)

* rezumi (parafrazezi) continutul problemei – împreuna cu sentimentele partilor – prin simple propozitii de întelegere ce ajuta confirmarea sau corectarea perceptiilor partilor

* redirectionezi conversatia pe conflict / mentii discutia la obiect, daca o parte se abate de la subiect (pentru ca ar simti ca n-o întelegi ori nu-si da seama ce este mai important)

* respecti intimitatea (asigurând partea ca daca într-adevar este în conflict poti sa te tii de cuvânt în legatura cu discretia)

* permiti tacerii sa survina firesc în conversatie

* observi limbajul corpului la parti (ce indica întelegerea sau acceptarea)

* permiti partilor sa-si modifice ideile

* faci partile sa stie ca le-ai înteles bine (nu irita prin “atacare”)

* astepti sa se linisteasca spiritele

* te ocupi de emotiile lor (compatimind, constatând grozaveniile, etc.)

* explici pozitia ta (întelegând un punct de vedere nu înseamna ca ai fi si de acord cu el!)

* calmezi partile (prin explorarea împreuna a cauzelor emotiilor – reformulând de câteva ori -ceea ce ajuta îmbunatatirea situatiei înfierbântate)

* nu tipi la parti daca ajungi tu problema ori ele tipa una la alta (scopul tau este de a reduce ostilitatea – pentru a te ocupa de conflict)

* fii atent la folosirea lui “înteleg” (pentru ca nu totdeauna “întelegi” alta situatie); daca nu întelegi corect, întreaba deschis! Este prudent sa utilizezi: “cum vezi situatia*”, “am impresia ca nu am prins ideea întocmai”, “spune-mi înca o data”, “observ ca … ”, “pot face legatura cu … ”, “se pare ca … ”, etc.

Unde exista dorinta, exista si posibilitatea realizarii sale în fapt. Vointa de a solutiona este un factor-cheie în rezolvarea conflictelor. Mediatorul are aceasta disponibilitate si ajuta partile sa si-o “cultive”. Procesul este mai dificil daca partile sunt retinute între ele ori fata de mediator de factori ca:

* nevoi reprimate

* istorii personale nerezolvate

* caracteristici / însusiri inacceptabile

* necinste

* orgolii

* scuze

* razbunari

* lezari

* resentimente

* etc.

Este usor sa observi când reactiile altora sunt mai puternice decât cazul; pentru partile implicate însa – totul poate parea justificat! Înainte de a lua vreo masura, conteaza daca situatia enerveaza -pentru ca atunci se petrec mai multe decât se vad cu ochiul liber; o situatie trebuie sa informeze -pentru ca atunci tot ce e de facut este preocuparea fata de problema în sine! Furia, ura sau gelozia când nu sunt exprimate trebuie analizate luînd în considerare:

* pretextul (conduita)

* simptomul (emotiile puternice)

* proiectia (ce anume releva reactia)

(Ura este o nemultumire activa; invidia este o nemultumire pasiva. Nu trebuie sa ne miram deci ca invidia se schimba atât de usor în ura). Gândurile preced si creeaza circumstantele. Informatiile nu pot suplini gândirea în masura în care gândirea poate suplini informatiile. Gândirea inconstienta este o instanta creatoare foarte activa, tenace. Circumstantele la care rezista cel mai mult partile sunt adeseori ceea ce ele atrag.Situatia vazuta din exterior de catre mediator confirma proportia constient / inconstient a partilor în conflict. Cu cât mediatorul ajuta partile sa-si constientizeze mai bine procesele interne, cu atât acestea îsi vor directiona gândurile pentru a atrage spre ele ceea ce în mod constient doresc. Pentru a primi mesaje despre ele însele, partile vor fi reflectate de catre mediator ca de catre o oglinda.

Partile

Procesele si efectele caracteristice provocate de cooperare sau competitivitate tind sa provoace la rândul lor acel tip de relatie sociala. Participantii la un conflict – daca vor sa gaseasca solutii constructive – au nevoie de abilitati si orientari similare cu ale unui mediator!

Înaintea controlarii propriului temperament, oamenii trebuie sa stie cum sa-si exprime emotiile – atât pozitive, cât si negative; în acest sens, abilitatea cere o stabilire de relatii:

* deschise

* oneste

* ne-ierarhice

Cadrul medierii permite aceasta abordare / atitudine.

Personalitatile partilor aflate în conflict determina comportamentul oponentilor. Influenta este reciproca si continua între starile / caracteristicile interne ale partilor în conflict si conflictul lor extern.

Partile aflate într-un conflict extins au adesea tendinta sa devina – în anumite privinte – imagini în “oglinda” (ele se “alimenteaza” reciproc). Exista multe feluri de necesitati interne, pentru care o relatie externa ostila poate fi o “supapa”:

* relatia externa poate furniza o scuza acceptabila pentru problemele interne (problemele pot fi prezentate ca fiind provocate de adversar sau de nevoia de aparare împotriva adversarului)

* conflictul exterior este o distragere (astfel încât problemele interne apar mai putin evidente)

* relatia externa ostila (mai ales daca are elemente de pericol) da posibilitatea unei persoane sa aiba emotii, scop, coerenta, unitate – care altfel ar fi absente din viata sa; conflictul poate contracara sentimentele provocate de lipsa de scop, de plictiseala si oboseala

* conflictul exterior poate furniza o ocazie de a exprima ostilitatea refulata care rezulta din conflictul intern (prin combaterea adversarului)

* relatia externa da posibilitatea de a proiecta aspecte dezaprobatoare referitoare la sine (care nu sunt recunoscute constient) supra adversarului si de a le “ataca” prin “atacul” asupra adversarului

* conflictul exterior poate permite unor importante parti ale sinelui dezvoltate anterior sa fie exprimate si pretuite (deoarece relatiile cu adversarul se aseamana cu conflicte anterioare)

* s.a.

Conflictul se perpetueaza când nevoile interne ale partilor induc o relatie conflictuala sireciproc, situatia conflictuala genereaza nevoi în interiorul persoanelor (de asemenea, cei care aucapatat puteri speciale, profit, prestigiu, cunostinte sau abilitati pe parcursul conflictului se pot simti amenintati de diminuarea sau încetarea conflictului); altii se întreaba cu ce au gresit când vad ca nu mai au dusmani …

Acceptarea celuilalt deschide calea aplanarii conflictului. În conflictul exterior, adversarul este indispensabil; într-un anume sens, adversarii coopereaza, respectând în mod riguros niste reguli -

vazându-se reciproc ca având interese diametral opuse. Deci partile în conflict vad în celalalt fara îndoiala un adversar dar si un partener – de vreme ce are de a face cu el.

În exercitiul puterii exista 3 roluri:

* opresorul (care adesea obtine repede ceea ce vrea)

* victima (foarte dependenta, nefericita si cu o slaba stima de sine)

* aparatorul (ce adesea ofera un “ajutor” – care nu este bine primit)

Prin schimbarea atitudinilor, la solicitarea partilor, rolul aparatorului este luat de mediator, care va încuraja partile sa-si cunoasca deosebirile:

* opresorul poate cere cunoasterea mai buna a (si apoi respectarea) punctului de vedere al celuilalt – renuntând la amenintari si învinuiri

* victima începe sa foloseasca si cea mai dificila situatie ca pe o ocazie de a învata, începând cu cea care va duce la un rezultat pozitiv – bucurându-se de capacitatea sa crescuta de a “sta” pe propriile “picioare”

Fireste, nu toti oamenii cu personalitate sunt opresivi (însa forta pe care o degaja îi face greu de înfruntat). Partile în conflict – intermediate de mediatori – pot sa re-orienteze lucrurile spre abordarea prin care câstiga ambele parti în disputa.

În fata altora, sinceritatea pâna la admiterea (recunoasterea) propriilor slabiciuni este dificila: pe de o parte poate fi lipsa onestitatii iar pe de alta parte poate fi lipsa întelegerii. Dezvoltarea capacitatilor latente ale ambelor (onestitatii si întelegerii) reduce tensiunea dintre parti. Mediatorii joaca aici un rol determinant; eficienta lor este crescuta daca înainte au facut experimentari practice directe (în situatii ne-amenintatoare).

În general, accentul medierii este pus pe aspecte ca:

* afirmari (abilitatea de a comunica ne-agresiv, în mod clar si fara negarea vreunor drepturi)

* deschideri (ale mintii si gândirii critice – abordând conflictul si opiniile – corespunzator unei evidente reale, rationale)

* respect (valorizarea ca persoana – indiferent de amanunte sociale, culturale, familiale, etc.)

* comunicare (exprimarea deschisa a sentimentelor si ascultarea atenta a ceea ce este “dupa”

vorbele altora – pentru întelegerea mai adecvata a mesajelor)

* senzitivitate (imaginarea altor puncte de vedere si “simtirea” sentimentelor celorlalti)

* cooperare (aprecierea împartirii sarcinilor între parti – astfel ca totalul sa duca la un scop comun)

* rezolvare (analizarea obiectiva, chiar sistematica, a solutiilor si posibilitatilor lor de aplicare – în parteneriat cu ceilalti, fara “presiune”)

Rezistenta

Ori de câte ori se întâlnesc doi oameni, sunt prezenti de fapt sase – e vorba de fiecare persoana asa cum:

* se vede

* este vazuta de cealalta

* este în realitate

Într-o competitie - o persoana învinge, alta pierde. În cooperare – ambele câstiga. Problema în multe conflicte este când partile au pozitii la care nu vor sa renunte: ele cred ca în conflict oamenii trebuie sa se întreaca unul cu altul – daca unul are dreptate, celalalt se înseala ori daca unul câstiga disputa, celalalt pierde; dar atunci când partile coopereaza, ele pot sa-si rezolve conflictul împreuna.

Cooperând – ambii pot sa câstige. Chiar daca nu se gaseste o solutie, relatia lor se dezvolta în cooperare si pot afla multe unul despre altul.Când partile aflate în conflict nu vor sa coopereze sau dupa ce mediatorii le prezinta regulile si una dintre parti nu le accepta, atunci medierea nu poate avea loc. Medierea este un efort de cooperare!A vorbi de rezistenta înseamna a introduce ipoteza ca medierea se ofera ca spatiu de transfer în care se combina reprezentarile si afectele solicitate de structura ei iar dinamica este rezultatul dispozitiilor constiente de tip social, cât si a dispozitiilor inconstiente ale indivizilor. Aceasta explica:

* rezistentele

* mecanismele de aparare instaurate

* scenariile combinând angoasa si dorinta, suferinta si placerea

carora medierea le serveste drept cadru.

Elementele functionale si psihologice sunt astfel legate, blocând raporturile prin intermediul elementelor relationale, alimentate de proiectii inconstiente. Este vorba de o deplasare a privirii de la rational la irational (o logica inconstienta) si despre capacitatea de rezonanta a partilor – interpelate atât de reprezentarile, cât si de ideologia lor. (În mediere, experimentarile interferentelor inconstientului colectiv nu sunt esentiale decât în faza de transformare).

În zona rationala, înfasurata într-un imens necunoscut – spatiul, timpul îsi pierde treptat importanta si devine simplu simbol orientativ, expresie a constiintei. Dar – ceea ce pare mai tulburator în vastul proces de nivelare a raporturilor dintre oameni – este misterul care înfasoara începutul si sfârsitul lucrurilor. Oamenii devin mai modesti când (odata cu pierderea privilegiilor legate de puterea lor) sunt pusi în fata neputintei de a cunoaste cauzele lucrurilor; fiindca acestea nu pot fi situate înlauntrul lor, ci în afara lor. Ce placut ar fi daca ne-am cunoaste pe noi însine si toate fenomenele în desfasurarea lor – ca derivând unele din altele! Ne-am “juca” cu treptele desavârsirii noastre … Daca intuitiv oamenii pot întelege, totusi nu pot defini obiectele contemplate prin predicatele lor negative sau pozitive, cu toate ca si intuitia discerne calitatile lor specifice; oamenii afirma si neaga “miscându-se” rational înlauntrul legii contrariilor.

Asadar, daca plângi pentru ca ai pierdut soarele, lacrimile te vor împiedica sa vezi stelele …

Tinând cont de inconstient în aceeasi masura ca si de constient, mediatorii nu mai au de a face cu indivizi, ci cu fiinte dotate cu limbaj, care prin actele lor urmaresc:

* ceea ce ar trebui sa raspunda cererii lor

* sa aiba un sens

* sa li se permita sa se enunte

Prin urmare, mediatorii se gasesc la rândul lor înscrisi într-un proces care nu mai vizeaza neaparat ameliorarea unei functionari (abordarea unui conflict), ci punerea în lumina a semnificatiilor si deschiderea unui acces la sens pentru parti, acces care sa le permita sa-si înnoiasca actiunea: proiect care nu poate ignora greutatea structurilor, desi o parte o poate exprima sub forma unui sistem de constrângeri care face jocul unor puteri mai mult sau mai putin oculte.

Reciproc, se poate vorbi de rezistenta întâmpinata de o parte, aflata în conflict, de a neutraliza ofensiva celeilalte parti si de a folosi pentru aceasta o terta parte: prezenta unei a treia parti poate provoca retineri adversarului, atunci când se pregateste sa treaca la amenintari sau sa recurga la forta.

(Pentru a convinge adversarul – o terta parte poate fi de folos). Dar sa presupunem ca sunt dificultati în obtinerea sprijinului tertei parti – care poate contribui la solutionarea disputei actionând ca mediator; intermediarul – a treia parte – va fi dispus sa dea o mâna de ajutor numai daca este convins de justetea pozitiei solicitantului. De obicei, nu este suficient ca dreptatea sa fie ale partilor; problema trebuie pusa într-un asemenea mod încât sa reiasa clar ca rezolvarea ei favorabila este si în beneficiul celei de a treia parti. Pentru implicarea tertei parti trebuie gasita motivatia pentru care ar face-o. Rolul tertei parti în aducerea adversarilor la masa tratativelor nu trebuie subestimat.Asa cum am mai subliniat, interventia mediatorilor este pentru a comunica partilor consecintele unui esec – prin escaladarea conflictului; refuzul cu obstinatie poate duce la tentatia abandonarii procesului si anularea celei mai generoase oferte: posibilitatea une i solutii avantajoase (ceea ce slabeste înversunarea!)

Puterea convingerii rezida nu din expunerea consecintelor carora vor trebui sa le faca fata, ci în evidentierea contrastului dintre înfruntarea acestora si avantajele acceptarii “ofertei”. Tot timpul trebuie subliniati cei doi poli ai situatiei – pâna în momentul întelegerii ca trecerea “podului” / “puntii” împreuna este cea mai buna cale de satisfacere a propriilor interese.

Calea iesirii din impas este evitarea interpretarii ca intentia de convingere este o încercare de dominare. Nu este vorba de repurtarea unei victorii, ci de optiune – fara ultimatumuri sau termeni

restrictivi pe conditii. Detaliile medierii urmeaza (apar ulterior) depasirii rezistentei!

Dezordinea

E bine sa fii singur; trist este sa te simti singur … Se crede / presupune ca în lume cea mai buna treaba este unirea oamenilor. Toti o vor, aspira la frumusete si armonie – au un ideal de viata care nu este doar material. Toti dorim pace. Casatoriile si nasterile inspira mari sperante. Ce devin ele? Putin câte putin, confruntati cu alta realitate, ne gasim în fata unei viziuni a lumii – si a noastra – încontradictie cu imaginea pe care am vrea s-o avem …

De altfel, numai casatoria spirituala permite realizarea lucrurilor mari; a fi barbat sau femeie înseamna a nu fi decât o jumatate – si nu-i ramâne fiecaruia de facut altceva decât sa îsi gaseasca jumatatea complementara. Unirea principiilor masculin si feminin (reflectata sub forma casatoriei) produce o forta, o energie – care rezida si în creatie (chiar sub forma copiilor) … De obicei, însusirile bune sau rele se ivesc din relatiile noastre. Toate puterile creatiei se gasesc în casatorie. A te cunoaste nu înseamna a-ti cunoaste caracterul – cu calitatile si defectele sale – sau a cunoaste limitele conditiei umane. (Când barbatii si femeile se unesc, ei simt o bucurie imensa; aceasta bucurie semnifica manifestarea energiei interioare pe care oricine o are – dar trebuie sa si-o gaseasca si sa si-o cunoasca. De aceea dragostea înfrumuseteaza totul – mediul de fapt ramânând acelasi!).Dupa cum se stie, rata divorturilor creste continuu. Costul este enorm, nu atât financiar cât moral – pentru cuplurile si familiile implicate. Reducerea progresiva a numarului de copii si / sau “plecarea” acestora la casele lor, creeaza familii esentialmente egocentrice – private de bogatia avantajelor aduse de generatii diferite. Familia – dar si mediul – permit furnizarea unei solutii practice problemei.

Oricum, conflictele continua sa faca parte din viata noastra cotidiana. Deodata prietenul cuiva, un vecin sau ruda devine un strain. Aceasta este una dintre cele mai dureroase experiente umane. Ce s-a întâmplat?  În majoritatea cazurilor nu stim sau ignoram. Acuzam elemente exterioare a fi cauza schimbarii relatiei. Dar este într-adevar cazul ? Separarea pentru ca “altul” s-a purtat ne-acceptabil ori nu este de acord cu punctul nostru de vedere e adânc simtita de catre noi. Dar emotiile noastre ne împiedica trecerea barierei aparute, toate tentativele de dialog cad si ambele parti se închid în propriile viziuni …

Exista / este vreo iesire din aceasta situatie ? Ce face societatea pentru evitarea escaladarii conflictelor ? În asa-zisele triburi (“primitive”), sfatul satului este automat contactat de partile în conflict. În Africa, sezatorile sunt traditionale – unde se împartasesc sentimente si experiente; aceste sezatori sunt dirijate si controlate de înteleptii satului, fiind prezenta întreaga comunitate. De ce prezenta în “pereche”? Pentru ca toti sunt interdependenti si fiecare are responsabilitatea comportamentului altei persoane; prin urmare, întreg satul este vizat. În Asia, adesea capul familiei joaca acest rol.

În societatea europeana, noi am pierdut aceasta a treia parte întelegatoare. Din moment ce nu stim cui sa ne adresam, facem apel la justitie. Astfel s-a ajuns la un numar în crestere a plângerilor la judecatorii – multe dintre ele nejustificabile ca importanta ca sa ajunga asa departe.

Cresterea violentei printre tineri este simptomatica acestei noi realitati sociale, familiale si politice. Exista o similitudine alarmanta între experienta tarilor aflate în razboi si aceea a ghetto-urilor / suburbiilor tarilor pasnice. Oamenii nu pot dovedi ca exista numai dându-se cu capul de pereti.

Pierderea reperelor existentiale si nerecunoasterea nevoii de valori morale priveaza tinerii de un sens si scop al directiei lor. Profesorii sunt tot mai dezarmati în fata comportamentului elevilor si se simt incapabili sa-si faca slujba asa cum se pare acum ca li se cere: sa-i educe decât sa-i învete.

… Toate actele violente pot fi motivate prin dorinta de a începe o viata “proaspata” – dându-i un scop nou. Un tip de violenta gratuita este în crestere – tintind distrugerea si nu protestul împotriva injustitiei. Cresterea numarului sinuciderilor este alt semn al inabilitatii societatilor de a se relationa. Ce putem face în aceasta noua situatie?

În loc de a ne gândi la dezordine din punctul de vedere al ordinii, trebuie sa întelegem ca dezordinea – ca si ordinea excesiva – este o amenintare si ca existenta unei comunitati dinamice e posibila numai daca violenta e repartizata în locul corespunzator din societate. Ne-am pierdut relatia noastra cu sacrul / religia – care era un sistem de canalizare a violentei? Ne-am pierdut ritualurile – care ne permiteau exprimarea fanteziilor ? În societatile arhaice, exprimarea violentei ritualizate permitea articularea diferentelor, co-existenta contrariilor si ajuta întarirea legaturilor sociale; posibilitateaintegrarii conflictelor în sânul grupului întarea identitatea comunitatii.

Medierea propune un loc si un timp de “întâlnire” a dezordinii si violentei. Ea devine scena pe care drama este reprezentata – daca într-adevar e drama când doua forte se întâlnesc. “Drama” este pe mai multe nivele:

* social

* cultural

* etnic

* între generatii

* cu celalalt

* cu noi însine

Medierea începe acolo unde nu pare a fi o cale de rezolvare a conflictului. Ea permite exprimarea emotiilor, confruntarea lor si identificarea sentimentelor care sunt la originea rupturii relatiei. O noua perceptie a celuilalt poate începe si “nodul” poate fi desfacut!

Medierea nu este o abordare noua a rezolvarii conflictelor. În goana dupa posesiune, omul are de distins mereu între posesiunea materiala si cea spirituala; lumea îi poate apartine atât în “exterior”, cât si în “interior”. Medierea se înscrie într-un proces milenar, de-a lungul caruia oamenii au cautat un mijloc de a se cunoaste ei însisi mai bine si de a-si rezolva contradictiile. (Tragedia greaca ne ofera un model exemplar: ne permitem prabusirea în haos, distrugându-ne ori transcende suferinta noastra; aceeasi abordare poate fi gasita în istoria dreptului grecesc – si în diferitele sale categorii – care surprinde medierea).

Omul nu se poate autodefini; el se defineste prin semeni. Iar drama omului este dualismul existentei lui: e alcatuit din corp si suflet. Corpul nu e etern iar sufletul – chiar daca este – nu e convingator; omul joaca între corp si suflet la infinit. Tot ce exista în el (om) si nu obliga – se cheama spirit. Omul nu gândeste în grup; în mediul rural sunt comunitati iar în mediul urban sunt societati.

“Trairea” este captivitatea spiritului care depinde de jocul aparentelor ce se desfasoara în timp si spatiu; daca omul se gaseste în sfera memoriilor, impresiilor ori a jocului de optiuni, este însotit de punctul sau de vedere ca de umbra lui (cultura e formata de un “fluviu” imens de puncte de vedere ale celor care o gândesc). Spiritul se misca între constantele existentei si devenirii (transformarii). Trebuie preferat ce e mai bun – si nu ceea ce place, în caz ca nu se pot obtine amândoua. Frumusetea omului este inteligenta, frumusetea inteligentei este linistea, frumusetea linistii este curajul, frumusetea curajului este bunatatea … Binele absolut al naturii omenesti e cuprins în pacea corpului si a sufletului. Medierea furnizeaza o structura de armonizare a contrariilor; ea permite:

* regasirea prezentului – aducând partile înapoi de la simpla perpetuare a trecutului

* acceptarea destinului – aceasta transformare continua ce este simbolica vietii

* desprinderea de ramânerea fixa într-o situatie de suferinta

* gasirea unui scop pentru viitor – prin care fiecare sa fie responsabil de sine

Medierea nu este o forma de ajutor. Un mediator nu este un consilier, arbitru sau terapeut, ci un catalizator pentru atingerea potentialului personal. Facilitând oamenilor sa se cunoasca ei însisi mai bine, mediatorii le fac posibila gasirea propriilor cai în viata. Medierea deschide “usi” – dar depinde de fiecare continuarea drumului. În acest fel, medierea si instruirea în mediere ofera o educatie reala în

convietuirea cotidiana si gospodarirea mai buna a emotiilor si relatiilor. (Omul nu poate deveni om decât prin educatie; el nu este decât ceea ce-l face ea). Aceasta dimensiune educationala este neglijata în cursul lungilor nostri ani de scoala; mediatorii transmit ceea ce au învatat pentru ei însisi (îninstruirea lor). Adesea motivatii personale fac oamenii sa devina mediatori: o dorinta de a-si trai viata din plin. Treptat, ei pot descoperi ca vor sa-si împarta experientele cu ceilalti si astfel sa faca o tranzitie spontana de la o experienta individuala la una colectiva.

Controlul

Exista 3 niveluri de apreciere a interventiei în solutionarea unui conflict:

* nivelul strategic (care vizeaza alegerea corecta a telului)

* nivelul tactic (care presupune alegerea corecta a metodei de solutionare)

* bunul-simt (care presupune distinctia elementelor strategice de cele tactice)

Indiferent de conflict, 3 actiuni preliminare ar putea sa duca la cresterea sanselor de reusita în

solutionare:

* definirea precisa a subiectului disputei (este esentiala în solutionarea unui conflict: odata

definit subiectul unei dispute, spectrul modalitatilor de solutionare poate fi largit, creîndu-se premisele pentru solutionarea directa de catre cele doua parti; daca ele nu pot ajunge la un acord, se poate apela la terta parte, care sa asigure medierea)

* îngustarea terenului de disputa (limitarea la acele aspecte specifice, a caror solutionare este realizabila, permitând identificarea unui numar mai mare de solutionari partiale)

* relaxarea limitata (realizarea unor întelegeri asupra unui numar de probleme ce pot fi separate de aspectele mai largi si mai importante ale conflictului: astfel se trece de la o situatie de conflict total – în care singurele alternative de rezolvare sunt victoria sau înfrângerea – la o disputa cu o gama mai larga a posibilitatilor de rezolvare, de pe urma careia ambele parti pot beneficia)

Conflictele sunt masuri ale defularii resentimentale, frustrante datorita – în parte – unui voluntarism zagazuit în nefiresc de multe interdictii. Aceasta nu reprezinta o perspectiva libertina, ci o reconsiderare a refacerii echilibrului dintre universul uman interior (infinit prin valente) si universul alteritatii sociale (infinit prin relatii). Pe un alt plan, pe temelia principiului egalitatii formale dintre toti indivizii, se poate regasi aspiratia oamenilor la solidaritate sociala generalizata, înscrisa în criteriulvaloare de iubire neconditionata – integrat prin autonomia de vointa, buna-credinta si echitate.

(Dragostea este unicul tezaur de care oamenii dispun liberi – putând-o darui cui vor si nimeni sa nu-i poata trage la raspundere).

Ca extractie mentala, este dihotomia primordiala: terenul paradisiac al armoniei si fericirii sociale – separat de zona insalubra, infecta, pestilenta, a conflictualitatii / convietuirii infernale.

Controlul prin comprehensiunea conflictologiei la un reductionism searbad – supraevaluînd “normativitatea” în stavilirea fenomenelor conflictuale este relativ; maniheismele de genul:

* bun / rau

* just / injust

* pozitiv / negativ

* etc.

transfera întelegerea raporturilor conflictuale în sfere particulare, limitate si necorelate – ducând la esec. Exigenta reprezentarilor trebuie reconsiderata pentru a fi adaptata permisiv si generos. (Ordinea

societatii este o lume a normelor; normele sunt constructii rationale ale omului. Biserica obliga ordinea normelor sa se supuna ordinii dogmelor; dogmele sunt forme ale libertatii de participare la destin). În fond, omul întelept nu se poate auto-cunoaste …

Violenta oamenilor se manifesta si când “repertoriul” lor neviolent este restrâns … Chiar atunci când o persoana violenta este constienta de ceea ce face, rar stie însa ce anume sa faca în loc … De fapt, unii oameni frecvent îsi asuma violenta ca mijloc unic disponibil de a-si atinge unele obiective. Ce se face în societate? Prea putin se discuta rezolvarea problemelor relativ la complexitatea lor – în afara de ceea ce pare facil: utilizarea violentei.

Învatarea cooperarii si al comportamentului neviolent implica elemente specifice, ca:

* îndemânari de comunicare (ascultare si conversatie)

* respectul altora

* construirea încrederii (prin lucrul în grup, jocuri / simulari)

* tolerarea opiniilor diferite

* luarea democratica a deciziilor

* asumarea raspunderii

* controlul temperamentului

* evitarea conflictelor

Comportamentul agresiv este un “semnal” al problemelor emotionale; în legatura cu acesta este si chestiunea auto-disciplinei. Multi oameni prefera sa nu coreleze metodele disciplinare experimentate de ei în copilarie, ceea ce este o buna premiza pentru “schimbare”. Dificultatea exista atunci când sunt asimilate atitudini constructive într-un loc dar în exterior (mediu), oamenii ajung sa se confrunte cu structuri societale violente; aceasta deoarece violenta se distinge a fi:

* personala (când e orientata de cineva asupra altcuiva)

* structurala (când este a sistemului, adesea acceptata ca forma “naturala”)

În general, rolul societatii este protector si comprehensiv – nu punitiv. Premiza esentiala este recunoasterea naturii umane ca fiind conflictuala (omul este pacatos pentru ca e supus greselilor).

Valorile individuale urmaresc cu predilectie estomparea (cu posibilitati limitate) sau eradicarea violentei. Din perspectiva sociologica, autorul unui act de violenta nu este singurul responsabil pentru consecintele si turnura dramatica pe care le dezvolta dinamica raportului conflictual avut în vedere. Raspunderea este personala dar responsabilitatea este sociala. Radacinile sunt în straturile identitare profunde pe care ocietatea le-a oferit individului, gratie educatiei, integrarii si fecunditatii ideatice (atât conservanta, cât si regenerativa). Întregul complex de factori converge spre realizarea unui tip uman care trebuie avut în vedere când este în criza identitara – atunci când e abordat conflictul.

Controlul se refera si la auto-control (inclusiv controlul emotiilor). Aceasta dimensiune apartine fiecarei persoane în raport / relatie cu propriul comportament. Puterea personala este efectul personalitatii. La un individ “autonom”, actiunile au logica lor interna de a fi realizate, fiind de acord cu o situatie sau împotriva ei, acceptând consecintele, asumându-si raspunderea si descoperindlibertatea personala; la un individ “directiv” (ne-autonom), actiunile sunt directionate de persoane cu autoritate din trecut sau prezent – având optiunile de a se supune ori razvrati la cerinte, de unde resentimente si frustrare ori rezistenta si vina, ceea ce duce uneori la vointa razbunarii, transformânduse în victima sau opresor: este diferenta dintre a fi nevoit si a prefera – ceea ce este mai uman!Face o mare greseala acela care crede ca autoritatea bazata pe forta este mai stabila decât aceea care se dobândeste prin iubire … (De fapt, puterea dragostei nu este cunoscuta decât în clipele când e încercata). În viata, puterea personala se dezvolta atunci când persoana vrea sa faca (doar) ceea ce trebuie sa faca. Satisfactia ghidarii dupa dorinta apartine controlului.

Câstigul

Într-un conflict, împreuna cu o a treia parte, se poate cauta o solutie reciproc avantajoasa pentru rezolvarea problemei. (Cea mai veche înclinare a omului este cautarea noului!). Partile în disputa îsi pot cauta ele însele cea mai buna alternativa – ca solutie care sa le satisfaca interesele fara acceptul reciproc ori conflictul sa fie transformat în sansa de re-orientare a energiei.

Cea mai de forta rezolvare promovata este prin victoria fiecaruia – fiecare poate câstiga! Pentru aceasta, se uzeaza de creativitate în descoperirea si crearea unei palete largi de variante, pâna se ajunge la una care raspunde nevoilor formulate de fiecare – uzul ei fiind net superior compromisului, prin faptul ca nu ofera solutii partiale.

Strategia victorie / victorie reprezinta o viziune a biruintei care nu presupune înfrângerea celuilalt. Dintr-o tranzactie, fiecare poate pleca multumit; imaginea victorie / înfrângere este substituita de parteneriatul în rezolvarea problemelor. Ea ofera o rezolvare de durata, deoarece convine integral si – în consecinta – este acceptata de partile implicate, pentru ca sunt respectate nevoile fiecaruia.

Instrumentele necesare pentru câstig sunt:

* transformarea problemelor în posibilitati constructive

* întelegerea celuilalt

* atacarea problemei si nu a persoanei

* instaurarea puterii cooperante (împreuna cu cealalta parte)

* controlarea emotiilor

* recunoasterea propriilor probleme (care umbresc imaginea)

* reprezentarea tuturor factorilor (pentru o viziune comuna)

* proiectarea în comun a optiunilor / solutiilor creative

* identificarea cailor eficiente pentru a ajunge la o întelegere

* apelul la mediere (care ajuta întelegerea reciproca si gasirea rezolvarii)

* largirea perspectivelor (viziunea / vederea problemei într-un context mai larg si într-un

cadru temporal mai amplu)

O rezolvare a conflictului încununata de succes fortifica energia, tonusul si da sentimentul

realizarii. Aplicarea în conflict nu a filozofiei competitionale “tu ori eu”, ci a filozofiei cooperante “tu si eu”, ajuta.

Avantajele sunt ca:

* solutii mai bune sunt descoperite

* relatiile se îmbunatatesc si se consolideaza

* când ambele parti câstiga – ambele sustin solutia

Este ideea transformarii adversarului în partener: “vreau sa înving – dar sa învingi si tu!”

Aplicarea se poate face prin:

* formularea nevoilor fiecaruia

* încercarea de iesire în întâmpinarea nevoilor fiecaruia

* sprijinirea valorilor celeilalte parti, cât si pe cele proprii

* încercarea de obiectivitate

* concentrarea pe corectitudine (nu pe forta)

* cautarea de solutii ingenioase

Aceasta abordare a câstigului reciproc poate functiona chiar si atunci când încrederea între parti este foarte slaba: partea care îl promoveaza trebuie sa-si perfectioneze propriul “joc”, în loc de a-l submina pe cel al adversarului. Mereu vor fi aratate partii refractare avantajele cooperarii, cu perseverenta, pentru ca rezultatul este important ca beneficiu – chiar daca e proces mai îndelungat.

Regula celor 3 unitati – de actiune, de timp si de loc – arata puterea spiritului, armonia apartinând lui si nu naturii. Din pacate (fata de modelul ideal al spiritului), omul european este tot mai mult determinat sa înlocuiasca onoarea cu creditul.

Ce se câstiga mentinând problema nerezolvata?  Partea ostila prefera sa aiba dreptate ori sa fie fericita? Sunt întrebari care cer ca raspuns vointa pentru ca lucrurile sa se schimbe – prin schimbarea atitudinilor; într-un conflict, mai importante decât emotiile sunt informatiile.

Definirea circumstantelor si proiectarea variantelor se face în functie de nevoi si dezvoltând solutiile prin colaborare. Cautarea practica se face colectând sugestiile fara a le evalua, divizând problema în parti cu care se poate opera si anticipând consecinte. Scopul trebuie mentinut – dar nu este obligatoriu ca si mijloacele!

Comportamentul uman nu poate fi “cerut” (ca sa se alinieze unor cerinte) – dar poate fi modelat. În mod similar, medierea nu este identica oriunde, ci procesul ei se adapteaza (în functie de conflict, parti, etc.). Este destul de neplacut ca nu exista o “reteta” unica; însa exista un principiu unic!

Plecând de la consideratii ca si cele expuse în aceasta lucrare (dar si folosind alte resurse), speram sa se ajunga la o baza ce sa serveasca lucrului. Medierea este solid ilustrata printr-o multime de exemple dea lungul timpului, în nenumarate ipostaze; din pacate, nu exista o tot asa de solida consemnare pe suport fizic a ei – ceea ce uneori îngreuneaza abordarea. Exemplele sunt totdeauna utile – datorita multelor învataminte pe care le contin.

În multe conflicte, oamenii nu vor sa renunte la pozitia lor. Ei spun ca nu se va ajunge la nici un

acord daca nu cedeaza partea adversa. Acest tip de conflict este de tipul “totul sau nimic”: conflictul pozitional. Datorita faptului ca medierea le ofera acestora un cadru mai larg de cooperare, sunt mai multe decizii împartasite de toti (câstig / câstig) si mai putine decizii “totul sau nimic” (câstig / pierdere). Cea mai mare calitate a câstigului reciproc consta în aceea ca este o abordare pe deplin etica si functionala.

Argumente

Medierea este un proces sistematic. Partile în conflict au posibilitatea sa vorbeasca dar si sa se asculte reciproc. Tensiunile si ostilitatile sunt diminuate de prezenta mediatorilor si de ideea ca medierea este un proces în care toate partile sunt deopotriva respectate. Confidentialitatea medierii le da încredere partilor sa fie oneste. O comunicare mai buna duce la relatii mai bune. Procesul se dovedeste eficient nu numai în cazul conflictului imediat, ci si în ameliorarea – în timp – a relatiilor dintre partile aflate în conflict.

Majoritatea conceptelor medierii se pot învata prin joc si prin strategii de învatare experientiala; de exemplu: atunci când doi oameni nu-si pot rezolva singuri o problema, un mediator îi poate ajuta.

Un mediator:

* asculta ambele versiuni – dar nu judeca pe cine are dreptate sau nu

* creeaza o atmosfera în care cei implicati în conflict îsi pot exprima sentimentele si interesele

* faciliteaza comunicarea între parti pentru ca ele sa încerce împreuna sa-si rezolve problema

Exista reguli ale medierii:

* pentru respectarea intimitatii: continutul sesiunilor de mediere trebuie discutat doar întimpul întâlnirilor; nici chiar atunci nu trebuie rostite numele persoanelor implicate (fiecare are dreptul la propria intimitate)

* ale confidentialitatii: tot ce se spune ramâne acolo; în timpul sesiunilor, discutiile pot deveni personale (oamenii se vor simti mai bine daca vor sti ca tot ce se discuta este ceva confidential)

* daca partile în conflict cer ajutorul, mediatorul nu da vreun sfat – pentru ca fiecare avem propriul nostru mod de a gândi: unii pot considera ca o parte a gresit, în timp ce altii ar putea crede ca are dreptate (putem îndruma oamenii fara a da sfaturi – fiecare gândeste diferit; de exemplu: fara sfaturi, partile învata sa ia singure decizii si sa-si ia raspunderi / asume responsabilitati)

* mediatorii trebuie sa fie în mod egal întelegatori fata de parti (cu capacitatea de a se pune în locul unei parti si de a simti la fel în timpul conflictului; de fapt – un mod eficace de a ramâne neutri este de a fi în egala masura întelegatori fata de parti)

* totdeauna un pas înainte este ca mediatorii sa faca partile în conflict sa-si explice reciproc pozitiile si sentimentele

Angajamentul mediatorului este de a facilita conversatia – nu de a rezolva conflictul. Fiecare persoana are dreptul sa vorbeasca la un moment dat; întreruperile nu sunt deci admise.

Asadar: mediatorii sunt impartiali – chiar daca ei cred ca una dintre parti are dreptate si una greseste; uneori mediatorii se pot gândi la solutii ale conflictului – dar ei nu trebuie sa le sugereze celor implicati. E conflictul lor – sa si-l rezolve asa cum doresc (doar atunci se vor simti cu adevarat

responsabili). Un mediator încearca sa înteleaga ce simt cei implicati în conflict – imaginându-se în locul fiecaruia si întelegând lucrurile din perspectiva respectivei persoane; ei evita sa treaca de partea cuiva – dar încearca sa-si dea seama cum vede fiecare lucrurile.

Oamenii se simt mai bine când vorbesc despre sentimentele si problemele lor, daca stiu ca mediatorii nu vor spune nimanui despre conflictul lor. Mediatorii tin cont de proces si de oameni; ei fac tot posibilul sa-i ajute pe ceilalti sa se înteleaga si sa-si rezolve conflictele. Daca mediatorii respecta procesul de mediere, ceilalti vor avea încredere în proces pentru a-si rezolva problema.

De aceea, mediatorii nu stau la distanta de parti – ci fata în fata (pentru a demonstra interes si dorinta de a rezolva neîntelegerea împreuna, chiar fiind o legatura cu comunicarea neverbala – limbajul gesturilor si al ochilor, etc.). Mediatorii trebuie totdeauna sa fie constienti de propriile gesturi dar si de ale celor implicati în conflict; însusi pozitiile lor exprima sentimente!

Locul sesiunii de mediere este:

* linistit

* intim

* neutru

unde nimeni nu distrage atentia ori poate trage cu urechea la discutii; aceasta este totdeauna la o masa, care nu desparte participantii în sesiunea de mediere, ci reprezinta elementul liant între mediatori (care stau de o parte a mesei) si cei în conflict (asezati de cealalta parte a mesei).Asa cum am mai mentionat, aici ne referim la modelul francez de mediere; de exemplu: în cel american, partile în conflict sunt asezate la capetele opuse ale mesei, cu mediatorii de o parte a sa. Ce este important este ca procesul are loc la masa! Legenda spune ca asa-zisa masa a tratativelor este acoperita cu postav verde, etc.; culoarea si felul mesei nu este foarte însemnata – comparativ cu principiul procesului.Despre locul unde se petrece medierea: exista institutionalizate anumite centre de mediere – care au încaperi speciale de lucru. Aici nu ne referim la un asemenea loc; ceea ce conteaza în pregatirea zonei este ca locul gasit sa fie linistit, liber pentru cel putin doua ore (nu deranjeaza nimeni) si nimeni nu aude conversatia.

Acceptarea mediatorilor de catre parti, introducerea în mediere, respectul regulilor (între care este “curatarea limbajului”) si altele fac parte dintre elementele medierii – asupra carora vom intra curând în amanunte.

Concept

A fi diferit înseamna nu numai de a nu fi din aceeasi regiune, din aceeasi tara, de acelasi sex, de aceeasi vârsta, de aceeasi religie, de aceeasi rasa, din acelasi mediu social, ci înseamna si a nu gândi în acelasi fel, a nu agrea aceleasi lucruri, a nu avea aceleasi nevoi sau aceleasi dorinte, în acelasi timp.Când altcineva nu vrea acelasi lucru ca si noi – apar situatii de opunere ce pot deveni conflicte; ori, aceste conflicte fac parte din viata noastra cotidiana. Ele se nasc din diferentele noastrenerecunoscute si ne-acceptate. Este ceea ce provoaca exprimarea unei violente care exista în fiecare dintre noi. Aceasta violenta poate fi distrusa dar ea de asemenea poate fi transformata într-o forta de constructie.

Pentru aceasta, este necesara deschiderea unui spatiu si al unui timp – în care fiecare sa poata sasi exprime emotiile, pentru a-si întâlni diferentele sale, specificitatea sa, dificultatile si bogatiile. Aceste diferente deci pot fi percepute nu ca o rivalitate, ci ca o complementaritate. Ele sunt vitale fiecaruia pentru a-si gasi locul sau propriu în lume. Din diferentele noastre apar cele ce unesc sperantele dar si suferintele noastre: aspiratiile comune.

Acest spatiu si acest timp pentru transformarea conflictelor noastre este ceea ce ofera medierea.

Prin ea se permite fiecaruia dezvoltarea unei mai bune ascultari a celuilalt si o recunoastere a locului fiecaruia în societate; de asemenea, ea permite fiecaruia asumarea raspunderii sale pentru o lume solidara – generatoare de pace.

Medierea utilizeaza o abordare ce favorizeaza experienta practica – dupa învatarea descoperirii mecanismelor care sunt la originea conflictelor si învatarea transformarii relatiilor – ameliorându-le -între partile în conflict. Simularile medierilor – sub forma jocurilor de roluri si altor exercitii – permit experimentarea din ce în ce mai aprofundata a raporturilor cu opunerea. Totdeauna medierea este precedata de o pregatire si este urmata de o analiza!

Educatia aduce speranta într-o lume în plina tranzitie. Pentru a prezerva valorile umane si a evita degradarea calitatii vietii, se mentine un capital de întretinere. Esentialul este de a ramâne / fi uman; aceasta cumva determina un sens al destinului. (Destinul conduce omenirea). Trebuie sa stim care ne sunt prioritatile comune: raspundem acestei nevoi dând oamenilor un rol activ în constructia pasnica a traversarii conflictelor. În diversa participare la mediere oamenii constientizeaza necesitatea stabilirii de noi relatii între ei.

Medierea este cea mai umana metoda de tratare a unui conflict. Are ca tinta mai ales demnitatea umana si excluderea – fiind o educatie pentru viata – urmarind respectul mutual; este o parte a filozofiei democratiei. Fara instruire, medierea este periculoasa! Ea este ideal sa apara pâna când conflictul nu ajunge prea departe.

Nu toti oamenii au o parere despre mediere sau o recunosc: oamenii nu sunt în favoarea sau împotriva medierii. Ei pur si simplu întâi trebuie informati. Adesea mediatorii nu dobândesc recunoasterea partilor; legitimitatea lor merge pâna la recunoasterea de catre autoritati prin documente oficiale (cu atentie însa la riscul institutionalizarii medierii – când trebuie precizate obligatiile partilor si datoriile partenerilor).

Oamenii vor sa fie autonomi; într-un conflict, fiecare trebuie sa se adapteze – prin participare si furnizând informatii. Conflictele sunt o realitate. Medierea este un loc al libertatii si nu un serviciu; daca partile îsi ridica “ziduri” între ele, atunci îndemânarea mediatorilor este indispensabila.

Suferinta este transpusa în reactii; partile pasând-o una celeilalte nu rezolva problema. De exemplu – asa cum de la nastere suntem separati de mama si ne croim drum în viata, asa si medierea ofera:

* acceptarea realitatii

* calea în care memoria este importanta

* propria descoperire

* întâlnirea celui mai dificil aspect (dezordinea)

* integrarea fiecarei etape în viitor

fiind un proces firesc – dar si fara de sfârsit (fiind o abordare la nivel mental de integrare).

Medierea este împartasire: mult timp ne petrecem întâlnindu-ne cu noi însine dar trebuie sa învatam sa-i întâlnim si pe altii. Cele mai importante elemente în mediere sunt:

* ce simtim – nu ce gândim

* întâlnirea suferintei (este importanta pentru întâlnirea emotiilor)

* dezvoltarea posibilitatii de substituire – pentru perceperea sentimentelor

* acceptarea evolutiei celuilalt

În mediere, eliberarea sentimentelor este buna. Prin emotii, oamenii se exprima; medierea le permite sa spuna despre ce-i vorba si astfel se descopera radacinile conflictului. Raspunsul este totdeauna în conflict!

Mediatorul trebuie sa se uite la persoana – nu la rolul ei în conflict. De obicei, la întâlnirea pentru prima oara a cuiva:

* întâi este privirea

* apoi este formarea unei imagini

* este dobândita prima impresie (corespunzatoare perceptiei)

* apare “viziunea” persoanei conform propriului concept

Mediatorul trebuie sa aiba îndemânarea constientizarii prejudecatilor si stereotipurilor! A fi mediator înseamna:

* a avea un rol activ în societate – facilitând restabilirea unei comunicatii

* a descoperi devenirea proprie si contributia la umanitate

* a da un sens vietii – cu respect mutual

Pasii

Eficienta medierii depinde de integrarea ei în viata. Familia este izvorul cel mai important pentru dezvoltarea personalitatii si a competentelor necesare vietii sociale; ea reprezinta cheia pentru succesul unui program de învatare a artei de a face fata conflictelor, deoarece competentele respective pot fi exersate si întarite acasa si în cadrul comunitatii. Membrii familiei învata unii de la altii, la fel cum este de luptat în exterior cu aspecte precum identitatea si acceptarea în grup; de multe ori, ei copiaza actiunile si comportamentele altora …

A media înseamna a interveni între partile ostile si a le conduce spre rezolvarea conflictului.

Mediatorul încearca sa gaseasca un punct de vedere obiectiv si neutru. În genere, el nu se implica direct – cu exceptia cazurilor când încearca sa faca din partile adverse parteneri. Un mediator ofera garantia ca fiecare parte îsi prezinta punctul de vedere – dar totodata îl si asculta pe celalalt. Ulterior, mediatorul îndruma cele doua parti spre gasirea de solutii satisfacatoare pentru toata lumea.

Pentru acestea, procedeaza la:

* pregatirea zonei (un loc linistit, liber, unde nimeni nu aude conversatia, având o masa cu locuri suficiente pentru toti)

* urarea de bun venit (toti trebuie sa se prezinte)

* explicarea programului (medierea da posibilitatea lucrului împreuna si întelegerea mai buna;

prin acest proces poate fi gasita o solutie care sa îmbunatateasca situatia – astfel ca prin mediere ambele parti sa poata învinge)

* explicarea regulilor (mediatorii nu partinesc si nu judeca pe nimeni; tot ce se spune ramâne confidential. Discutiile sunt fara porecle, insulte, reprosuri, întreruperi – ci oneste, respectuoase, serioase)

* culegerea acceptului (partile convin daca sunt de acord cu medierea)

* prezentarea situatiei (facuta pe rând de catre parti, fara sa se întrerupa)

* rezumarea faptelor (facuta de catre mediatori – asa cum au fost percepute)

* expunerea sentimentelor (ce cred partile si mediatorii ca simt)

* descoperirea intereselor comune (prin “plasarea” în situatia celeilalte parti, identificarea lucrurilor agreate de ambele parti, punctarea intereselor de obtinut din conflict)

* gândirea la solutii (idei propuse doar de parti; mediatorii noteaza)

* discutarea consecintelor (pozitive si negative, încurajarea alegerii hotarârii ce avantajeaza ambele parti – ca fiind cea mai realista / posibila / specifica)

* asumarea angajamentelor (încheierea medierii)

Disputantii trebuie sa-si descopere interesele autentice pentru a le gasi pe cele comune. În multe conflicte, nu exista solutia care sa satisfaca ambii disputanti; pozitia fiecaruia poate fi incompatibila cu a celuilalt. Dar gândind creator – majoritatea conflictelor pot fi rezolvate. Multe conflicte par imposibil de rezolvat la început – dar au o solutie creatoare!

Cei aflati în conflict trebuie sa exprime fiecare idee pe care si-o pot imagina; unele idei pot parea imposibile sau stupide – dar nu conteaza. Uneori, cele mai ciudate idei îi fac pe ceilalti sa se gândeasca la solutia posibila. Cei aflati în conflict trebuie sa se gândeasca la cât mai multe idei posibile; cu cât se gândesc la mai multe idei – cu atât sunt mai mari sansele de a gasi o solutie.

Mediatorii vor scrie toate ideile enuntate.

Gândirea laterala este o componenta a creativitatii, constând din imaginarea cât mai multor variante (posibile); este un proces de explorare din aproape în aproape, într-o stare eliberata de tensiunea restrictiilor. Gândirea laterala constituie o “miscare” pe orizontala – aparent dezordonata – în care nu intereseaza daca o varianta propusa este buna sau nu, este posibila sau nu, este competitiva sau prohibitiva, etc. Se urmareste pur si simplu gasirea cât mai multor variante! Ca instrument de lucru, gândirea laterala apare ca un proces de tip generativ si nu ca unul de selectare criteriala si dezvoltare verticala. În practica, ea este solicitata atunci când:

* varianta de organizare nu satisface criteriul functionalitatii si se cauta noi variante – pentru acelasi registru informativ

* noile informatii primite nu mai valideaza modelul existent

Gândirea laterala nu este negativa; ea nu blocheaza, ci ea propune, deschide si respectiv ofera optiuni noi, fara a chestiona validitatea lor. Miscarea se produce în acest caz nu dupa o directie prestabilita, ci în mod liber – pentru a genera o noua directie. Gândirea laterala este deci provocativa.

(Fiind secventiala, gândirea verticala se dezvolta numai daca fiecare pas este corect sau corespunde unor cerinte functionale; gândirea laterala nu este secventiala si nu impune ca fiecare pas sa fie facut în mod “corect”. Gândirea verticala se bazeaza pe o ierarhizare stricta – în care categoriile si clasificarile sunt date, în timp ce gândirea laterala se poate dispensa de ele).

Atentie: rezolvarea conflictului nu vine de la mediatori, ci de la partile în disputa!

Fazele

Structurile care opereaza în prezent în societate ofera medierea (în care adoptarea deciziei revine disputantilor) ca pe o alternativa la sistemele legale si la alte metode traditionale de rezolvare a conflictelor. Serviciile de mediere sunt foarte raspândite în unele tari si în expansiune în alte tari. Centrele de mediere functioneaza pentru conflicte care nu intra sub incidenta procedurilor legale conventionale.

Medierea poate fi prezentata la un nivel foarte simplu. În unele scoli, copiii o învata – astfel ca, ajunsi adolescenti, ei îsi pot rezolva foarte bine problemele pe care le au cu colegii. Institutiile care au introdus cursuri de mediere au constatat o îmbunatatire semnificativa a bunului simt si scaderea cazurilor de indisciplina – dar din pacate înca în majoritatea cadrelor formale aceasta nu se întâmpla.Un mediator trebuie sa reziste tentatiei de a da sfaturi; el nu da directive. În viata sunt multe rasturnari de situatii – într-o zi putem fi mediatori, pentru ca în ziu urmatoare sa avem noi nevoie de mediatori. Din experiente si inversari de roluri învatam si evoluam. Medierea este o prestatie pe care ne-o oferim reciproc daca avem încredere în eficacitatea ei.Una dintre parti poate utiliza conceptul de a face din oponent un partener în rezolvarea problemei; astfel, încurajeaza cealalta parte sa participe la o mediere: este destul de obisnuit ca numai una dintre parti sa caute în mod activ medierea – cealalta parte trebuind doar sa fie de acord. Apoi -dupa obtinerea acceptului – ramâne doar stabilirea locului si timpului.

Un mediator când se prezinta partilor le explica rolul pe care si l-a asumat, punctând idei din regulile de baza:

* este acolo ca sa rezolve împreuna o problema

* partile nu vor învinui pe nimeni

* partile nu se dezvinovatesc

* partile nu se întrerup când povestesc ce s-a întâmplat

* fiecare îsi prezinta sentimentele fata de problema

* fiecare îsi prezinta doleantele pe care le vrea îndeplinite în vederea încheierii unui acord

* este acolo pentru a facilita ambelor parti stabilirea unei întelegeri corecte

Mediatorul conduce procesul. Partile în disputa au responsabilitatea actiunii. Daca procedeele sunt neclare sau una dintre parti nu este multumita, ele se pot adapta oricând. De asemenea, daca una dintre parti ezita în implicare, atunci poate fi re-asigurata ca este un fapt normal. Enunturile trebuie percepute dintr-o perspectiva personala si nu ca generalizari asupra carora nu se mai poate reveni:

partile sa-si exprime propria perspectiva, evitând interpretarea subiectiva a comportamentului -concentrându-se doar pe marginea problemei pe care o au.

La început, mediatorul localizeaza focalizarea cea mai adecvata – identificând aspectele generale pe care partile le admit ca sa ajunga la o întelegere: prin concentrarea pe viitor (ce ar fi de facut, trecutul fiind depasit – ca având vechea pricina de tensiune) ori rezolvarea unui conflict din trecut (partile fiind dominate de sentimentele negative reciproc acumulate în timp).

Pe parcursul medierii, procesul se desfasoara neîntrerupt. Mediatorul creeaza un climat de securitate – unde fiecare poate renunta la mecanismele de aparare, devenind dispus sa:

* faca modificari

* dea

* împartaseasca idei

* examineze

* reconsidere

si – împreuna cu cealalta parte, sa rezolve problema. Mediatorul permite partilor sa-si “vada” nevoile si preocuparile si sa gaseasca elementele care vor schimba perspectiva sau vor deschide diferite posibilitati. Rezumarea punctelor-cheie este utila pentru toata lumea. Modelele australian si american pun partile s-o faca reciproc; aceasta atitudine este binevenita numai când o parte îsi schimba substantial atitudinea ori face o concesie – si de aceea, modelul francez o propune la sfârsitul primei faze a medierii si nu în timpul ei. De obicei, oamenii nu recepteaza informatiile care le-ar putea reclama schimbarea perceptiei vizavi de situatia în cauza – si de aceea mediatorul oglindeste ce a spus partea, înainte de a prezenta cum se simte ea. Când partile sunt de acord ori au nevoi asemanatoare, mediatorul le defineste zona comuna – constientizându-le punctele de consens.

Mediatorul permite tacerea: aceasta ofera tuturor timp de gândire si de precizare a ideilor.

Pauzele ori întreruperile medierii sunt oferite numai când emotiile sunt prea puternice ori întâlnirea a durat prea mult.

Orientarea pe actiunea pozitiva viitoare face posibila stoparea acuzatiilor si a provocarilor de resentimente; mediaxtorul poate face sa para normale experiente pe care partile le considera extraordinare sau frustrante, ajutându-i sa genereze perspective noi. Combaterea unei gândiri rigide poate fi facuta de mediator propunând protagonistilor privirea din perspective opuse – cerându-le sa vada situatia din “pielea” celeilalte parti.

Mediatorul clarifica si valideaza diferentele în materie de:

* valori

* stiluri

* puncte de vedere

atragând atentia asupra respectarii diferentelor individuale. În cazul când nici una dintre parti nu vrea sa câstige cealalta (de fapt fiecare incapatânându-se ca “celalalt” sa fie pedepsit), tot ce poate spera mediatorul este de a echilibra insatisfactia între cele doua parti, astfel ca ambele sa fie la fel de nemultumite de situatia la care s-a ajuns!

În final, rezumarea unui acord la care s-a ajuns reprezinta ceva concret – servind ca punct de referinta în viitor. Mediatorul poate cere partilor sa-si rezerve timp pentru a trece în revista progresele înregistrate – ce anume functioneaza si ce mai necesita ajustari. Dupa încheierea medierii, mediatorul face cunoscuta participarea si contributia fiecarei parti.

Mediatorii trebuie sa se abtina de a se implica în conflict în rolul de salvatori! Medierea reprezinta o sursa nepretuita – oricine are de câstigat din ea; nu este un proces misterios (care poate fi realizat exclusiv de profesionisti), ci este o consecinta fireasca a deprinderilor de rezolvare a conflictelor. Medierea transforma rivalii în parteneri care rezolva împreuna problemele.

Procesul

Pentru a realiza o interactiune efectiva, mediatorul va trebui sa-si foloseasca toate capacitatile de rezolvare a problemelor, apelând la:

* abordarea victorie / victorie – a câstigului reciproc (crearea contextului astfel încât ambele parti în conflict sa abordeze problema împreuna)

* raspunsul creativ (scoaterea protagonistilor din starea de disperare – îndreptându-i spre cautarea solutiilor, observând enunturile negative si reformulându-le într-o maniera pozitiva – pentru ca uneori conflictul poate ascunde posibilitati ne-explorate)

* obtinerea celor mai bune rezultate pentru fiecare parte implicata (neutralitatea arata fiecarei parti grija de ea – încurajând ambele parti sa se asculte activ)

* folosirea asertivitatii adecvate (încurajarea enunturilor personale ale partilor implicate în conflict)

* determinarea partilor în folosirea cooperanta a puterii (prin neutralitate activa – echilibrând puterea între parti si încurajând partile sa-si asume responsabilitatea si sa opteze pentru actiune pozitiva)

* controlarea emotiilor (astfel încât partile sa nu-si nege – dar nici sa-si amplifice emotiile semnificative)

* inducerea dispozitiei de rezolvare (astfel încât partile sa constientizeze aceasta sarcina dificila)

* conducerea explorarii nevoilor si temerilor partilor (orientând procesul si nu continutul -astfel asumându-si rolul de depozitar al informatiei)

* initierea proiectarii variantelor (cautarea deschiderii de noi posibilitati – cerând sugestii / fara a evalua valoarea propunerilor)

* includerea obiectiilor (la realizarea imaginii de ansamblu)

Combaterea comportamentelor incorecte în rezolvarea conflictelor se poate face prin mai multe cai, de catre mediator, care:

* pune întrebari

* ignora unele remarci ostile

* cere reformulari pozitive

* noteaza ce se discuta

* demasca existenta incorectitudinii

* vorbeste calm

* foloseste umorul

* schimba directia de “bataie”

* cere dovezi

* etc.

Nu toate problemele apar deodata; fiecare problema are o perioada de “incubatie”. Problemele provoaca daune; unele dintre ele pot fi reparate dar altele lasa urme. Problemele au simptome ca bolile; uneori aceste simptome sunt rezolvate – în loc de problema însasi. Este important a evalua simptomele; abilitatea de a distinge corect problema “fantoma” de problema “sursa” este ceea ce societatea numeste abilitatea de rezolvare.

Fiecare problema are radacini constând în motivele ce o hranesc; rezolvarea problemei este efortul consumat în smulgerea acestor radacini – înseamnând anihilarea motivelor ce o cauzeaza. O societate care îsi poate rezolva problemele se dezvolta; inabilitatea în rezolvarea roblemei duce la activitati “imorale”. Societatea care asteapta de la altii rezolvarea problemelor nu este posibila într-o democratie contemporana!

Rationalismul si virtutea sunt doua concepte importante care ar trebui adoptate – pe principiul fundamental de a nu dauna:

* propriei entitati

* altora

* mediului

Deteriorarea limbajului afecteaza felul gândirii: desi limbajul pare a fi suficient activitatilor vietii cotidiene – el uneori este insuficient nivelului intelectual. “Traditia” unui asemenea system descreste creativitatea si inovarea; de aceea, abilitatea societatii de a rezolva probleme trebuie îmbunatatita.

Pentru o schimbare sociala neviolenta, lucrul este asupra:

* adunarii informatiilor (a vorbi clar despre o problema sau nedreptate înseamna a o cerceta:

investigarea tuturor aspectelor creste întelegerea ei; trebuie vazut ce motiveaza pozitiile oponentilor)

* educarii (reducerea neîntelegerii si câstigul sprijinului / simpatiei se face prin informare:

aceasta nu este convertirea la vreo cunoastere “superioara”, ci considerarea ascultarii sensibile si întelegerea valorilor, credintelor si preocuparilor – mai ales a celor diferite;

concentrarea pe utilizarea abordarii creatoare, în loc de “dramatizare”, este pozitiva)

* implicarii personale (prin control si reafirmarea încrederii în filozofia neviolentei:

eliminarea motivelor ascunse si pregatirea acceptarii suferintei daca este necesar)

* deschiderii (la modificarea pozitiei – în anumite limite; cautarea mijloacelor convingatoare de schimbare, fara influentare ori umilire, în spiritul câstigului reciproc)

* actiunii directe (ce impune o tensiune aparte în conflict – pentru a-l corecta, fara a depasi ceea ce se poate primi; odata atins obiectivul, efortul nu va mai fi exploatat, ca sa nu fie depasite asteptarile prin solicitari ulterioare)

* reconcilierii (non-violenta cauta simpatia / amicitia si întelegerea oponentilor; ea nu vizeaza înfrângerea si este contra fortei – nu contra persoanelor, incluzând permisiunea de a-i face fata: nu numai partile sunt câstigate, ci si procesul)

Scopul

Medierea este folosita în domeniile:

* judiciar

* educational

* social

* cultural

* si altele

la nivele locale, nationale si internationale.

În timp ce sistemul legislativ / juridic încearca restabilirea ordinii – medierea întâlneste dezordinea. Chiar în cadrul oficial al palatului de justitie, medierea ofera posibilitatea rezolvarii mai umane si potrivite – în special în conflictele dintre vecini, rude, colegi si în situatiile când partile au sansele de a se mai re-vedea. Gasirea propriei solutii în cursul medierii este principala garantie a tariei acordului. Pe de alta parte, solutia impusa de tribunal risca exacerbarea relatiei, crearea unui câstigator si pierzator – fara a furniza o veritabila reparatie. Reactia publica la mediere este de surpriza, urmata de gratitudine – ca la o noua solutie ce a întâlnit nevoile partilor. Rezultatele medierii sunt foarte încurajatoare: majoritatea cazurilor au solutii pozitive!

În educatie a fost începuta formarea în mediere si practicarea ei (momente bune sunt orele de cultura civica sau dirigentie în scoli); în schimbul ramânerii blocati în situatii de frustrare sau furie, actorii educatiei descopera un nou tip de relatie: multi ani, profesorii si elevii co-exista fara a se cunoaste într-adevar reciproc; în mediere ei se întâlnesc la nivel personal si nu mai sunt asa straini – un profesor si un elev / student care nu si-au vorbit încep sa comunice. Se creeaza un sens al complicitatii, au loc schimburi, se împartasesc crezuri, este oferit sprijin mutual si fiecare se simte mai putin izolat.

Teama nu-si mai are locul, sentimentele putând fi discutate împreuna – stiind ca agresivitatea poate fi dezamorsata. Relatia se schimba: în locul utilizarii autoritatii – sunt instrumentele medierii; acestea pot fi puse în practica oricând. Când devine dificila reglarea unui conflict – se poate apela medierea problemei “în pereche”. Abordarea mediatorilor este în echipa; prin numarul membrilor, lucrul ei asigura un nivel mai înalt de obiectivitate si calitate pe nuante – dialogul devenind mai bogat.

Medierea sociala s-a dezvoltat mai ales în problemele comunitatilor; aici sunt conflictele din cadrul organizatiilor, ale sindicatelor cu patronatul si în general societatea civila. Locurile informale pentru mediere se creeaza functie de cel mai potrivit mediu unde oamenii îsi pot discuta personal problemele. În mod ideal, medierea ar trebui utilizata ca masura preventiva; când conflictul este solutionat, medierea previne reaparitia lui sau duce la repararea în primul rând de natura morala – si nu materiala. Medierea apeleaza la demnitatea personala, sensul responsabilitatii civice si sentimentelor nobile ale partilor, fiind bazata pe angajamentul voluntar; în acest fel, medierea ofera o noua abordare a tratarii problemelor sociale.

În context cultural (multi- si inter-), medierea regleaza diferentele si disputele prin dialog,

adaptare, integrare si toleranta; prin urmare, medierea este o valoare pentru fiecare si atinge chestiuni care privesc oamenii, cum ar fi prevenirea intolerantei, extremismului si nationalismului – princonstructia pasnica si democratica. Oamenii au cu totii propria cultura, propria religie, propria opinie;

din aceasta diversitate s-au instaurat stereotipurile ce sunt la originea fenomenelor rasiste si xenofobe care sunt cunoscute astazi: aceasta intoleranta si aceasta lipsa de întelegere conduce inevitabil la conflicte. Pentru administrarea acestor diferente, medierea este un mod de omunicare – fiind o cale permitând o mai buna abordare a problemelor, un spatiu al dialogului.

Medierea este trecerea de la o stare de confuzie la un nivel de echilibru, tintind procesul transformarii relatiilor.

Nevoia

Medierea este un moment si un loc unde e posibila exprimarea diferentelor noastre si recunoasterea acestora. Este o întâlnire în cursul careia descoperim ca nu toate conflictele noastre sunt necesarmente distructive, ci pot crea si noi relatii.

De ce avem nevoie de mediere? De ce medierea? În orice situatie conflictuala, se creeaza o bariera ce separa protagonistii. Fiecare parte se exprima într-un monolog încapatânat si nu este capabila sa asculte cealalta parte. Ele îsi vorbesc fara sa se înteleaga, se simt tot mai “singure”, fiecare parte îsi construieste un “zid” în jur, agresivitatea escaladeaza – câteodata ajungând pâna la violenta. Interventia unor terti poate debloca aceasta situatie; “dinamica” conflictului în doi se transforma gratie interventiei unor persoane exterioare (în problema): acesta este rolul mediatorilor.

Ce fac mediatorii? Ei nu sunt nici judecatori, nici arbitri. Ei nu blameaza si nici nu acuza. Ei ajuta partile conflictuale sa-si exprime experienta si sentimentele lor. Ei dau fiecaruia posibilitatea ascultarii punctului de vedere al celeilalte parti si acceptarea gradata a unei alte viziuni a situatiei: recunoasterea diferentelor “celuilalt” este primul pas în rezolvarea conflictului.Însisi protagonistii sunt cei care gasesc solutia si garanteaza respectarea ei.Mediatorii joaca rolul de catalizatori în facilitarea dialogului. Ei:

* detecteaza ce a fost mai putin mentionat ori uitat de spus

* subliniaza mesajul

* determina antagonistii sa devina constienti de o realitate diferita – mai putin cunoscuta lor

Înainte de toate, ei reinstaleaza comunicarea – care este esentiala pentru fiecare fiinta umana. Ei sunt garantii întelegerii si primii spre care partile se pot întoarce mai târziu – daca este necesar.

Diversitatea originii mediatorilor permite fiecarei parti:

* gasirea

* alegerea

* reflectarea

* întelegerea

în propria cultura sau generatie.

Medierea poate dura chiar 5 ore si uneori o a doua sesiune este necesara. Medierea e facuta de profesionisti. Principala lor tinta este de a permite fiecaruia descoperirea / realizarea capacitatii de asumare a responsabilitatii propriilor conflicte si de a-i potenta în transformarea acestora. Medierea este o educatie veritabila, deschisa tuturor si permite atingerea unei mai bune cai de convietuire.

Ne nastem slabi – avem nevoie de forte. Ne nastem lipsiti de toate – avem nevoie de ajutor. Ne nastem prosti – avem nevoie de judecata. Tot ceea ce n-avem la nastere si ne va trebui când vom fi mari ne este dat prin educatie. Învatarea si practicarea medierii de catre oameni le da prilejul exprimarii nu numai a contradictiilor lor, ci si a sperantelor.

Prin urmare, a deveni mediator face posibila integrarea sociala. Uniti pentru un scop comun, oamenii preocupati simt ca fac ceva în modelarea viitorului. Instruirea în mediere serveste multor obiective dar esential este ca arata oamenilor ca nu sunt singuri si toti sunt vital legati în societate.

Oricum, oamenii al caror sens de identitate este la risc nu sunt capabili sa formeze legaturi în societate;

medierea este un proces prin care oamenii îsi pot dezvolta din plin propriile personalitati. Aceasta este numai atunci când oamenii au învatat sa se încreada si sa se respecte din nou – dupa ce s-au fortificat ei însisi putând sa se “deschida” si spre altii.

Medierea este un proces al învatarii despre oameni – si face posibila tranzitia de la nivelul individual la cel colectiv. În acest fel, medierea ia dimensiunea unui adevarat proiect social – însocietate. Astfel, medierea devine o cale de a re-crea lantul solidaritatii ce trece dincolo de anumite

frontiere. Miza este înalta dar modul nu: începând sa ne schimbam noi însine – putem schimba lumea.

Deontologie

Democratia este cel mai bine învatata într-un cadru unde:

* participarea este încurajata

* punctele de vedere pot fi deschis exprimate si discutate

* este corectitudine si libertate

Medierea si deontologia ei apartin democratiei.

Obiectivele medierii sunt:

* reconstructia tesutului social

* restaurarea legaturilor sociale

* promovarea relatiilor fraternale

* promovarea unui climat social generos

* initierea si incitarea pacii între parti

* promovarea solidaritatii umane

* aplanarea violentelor în toate formele lor

* recunoasterea si respectul identitatii fiecaruia

* coeziunea sociala

* prevenirea violentei

Ca mijloace, medierea fiind un proces (al societatii) de trecere de la individual la colectiv, un mod de rezolvare a conflictelor si o structura de armonizare a contrariilor, permite:

* exprimarea si confruntarea emotiilor

* identificarea sentimentelor care sunt la originea rupturii relatiilor

* “desfacerea” problemelor pentru refacerea legaturilor

* autoresponsabilizarea fiecaruia

* descoperirea capacitatii fiecaruia de a-si depasi suferinta si lupta cu sine însusi

* rezolvarea mai umana a conflictelor interpersonale

* apropierea indivizilor

* exprimarea sentimentelor fara culpabilitate

* constientizarea ca omul nu e singur

* dezvoltarea personala în constructia individuala

* depasirea suferintelor legate de trecut si trairea în prezent

Agentii medierii sunt:

* calitatea (orice persoana are vocatia de a exersa functia de mediator, indiferent de originea sociala, cultura, profesie, religie sau opinii politice)

* rolul (faciliteaza partilor o noua cunoastere a lor, constientizându-le capacitatea lor de regasire, dând fiecareia posibilitatea ascultarii reciproce – fiind garantia aranjamentelor convenite)

* misiunea (mediatorii sun neutri si beneficiaza – la cerere – de supervizare din partea unui observator format în mediere)

Etica în mediere este ca mediatorul:

* transmite în cursul procesului ceea ce cunoaste din formarea sa

* îsi exercita rolul în cea mai mare neutralitate

* asculta partile într-un climat de încredere

* intervine în mod egal în prevenire oricând este nevoie

* asigura repararea de ordin psihologic si moral

Deontologia este o componenta esentiala a constiintei morale, având ca scop estimarea

consecintelor unei actiuni – pentru a se stabili daca ea merita ori nu sa fie îndeplinita. (Se pare ca partea ea mai adevarata din adevarurile morale este tocmai greutatea cunoasterii lor).

În viata, pentru majoritatea oamenilor este mai interesant cum se petrece (ceva), decât ce se petrece. (De exemplu, arta este un mod sensibil prin care omul traieste iluzia adevarului). Deoarece în univers procesele pot fi formulate – cu alte cuvinte, peste tot guverneaza principiul metodologic al cantitativizarii – ideea de valoare “tulbura” ordinea obiectiva a lucrurilor. De cele mai multe ori, valorile sunt nemasurabile! Constiinta unui om poate fi apreciata daca sunt întâlnite în constructiile” sale termeni ca si:

* masura (tot ce este exagerat este insignifiant … )

* cautare (efortul uman al “descifrarilor” … )

* “descoperire” (ca necesitate, între limite eliberatoare din nelinistile marginirii personale si exagerari)

* deductie (plecând de la general – la special)

* inductie (descoperirea “invizibilului” prin “vizibil”)

* cunoastere (derivata din fapte, prin asteptarea si “constrângerea” dezvaluirilor)

* claritate (în exprimare, respect, s.a.)

* sensibilitate (ilustrând sau demonstrând o dezvoltare mereu înnoita privind lumea)

* omenie (ca trasatura personala în oglindirea realului)

* continuitate (suita în idei – înlantuirea logica însemnând ordine în gândire)

* subiectivism (stilul fiind subordonat continutului – în care trebuie sa stapâneasca precizia,

altfel fiind o “acrobatie conceptuala sau betie de cuvinte)

* etc.

Aptitudinile spirituale nu pot fi masurate. Estetic, “frumosul” poate fi caracterizat prin speculatie sau expresia lui (când adevarul nu este accesibil, oamenii se refugiaza în aparenta). Deoarece vointa lucrului în sine este superioara intelectului, forta oamenilor consta în modele. Pe de alta parte, imperfectiunile simturilor si limbajului îndeparteaza oamenii de transcendenta, adica de natura lucrurilor. De aceea, oamenii traiesc nelinistile presupunerilor, îndoielile lor sfârsindu-se în întrebari.

(Formalismul are rolul în a arata puterea ratiunii de a construi sisteme – omul încercând sa-si stabileasca limitele autonomiei lui fata de mediu). “Miscarea” spiritului între intuitie si ipoteza reveleaza omului limitele creatiei libere, pentru ca nevoia constanta de ordine cere raspunsuri la întrebarile: ce, cine, de ce, cum, când, unde si în ce scop …

Tratare

Medierea nu este neaparat o tehnica, ci o parte vitala a traiului. Sentimentul injustitiei apare din copilarie (exemplu: de la cearta pentru jucarii – mânia fata de persoana ce a initiat aceasta situatie poate duce la conflict). Rezultatul medierii trebuie sa ajute recunoasterea cauzelor. Procesul nu necesita calificari sau timp îndelungat de exersare!

Unii oameni practica instinctiv medierea, unii o stiu de scurt timp, altii de mai mult timp; sunt oameni care poate niciodata nu s-au întâlnit cu ea. Nevoia de practica în mediere este în sprijinul dezvoltarii procesului – pentru constientizarea si obisnuirea oamenilor de a trai cu diferentele”. În societate, medierea este utila la schimbarea progresiva a mentalitatilor – mai ales în abordare.

Prevenirea unui conflict este mai buna decât medierea. Atunci când dezastrul deja s-a produs, “actorii” au de respectat competentele altora si sunt constienti asupra procesului. Mediatorul “vede” sentimentele si le reflecta partilor; oglindirea îi ajuta pe cei reflectati sa se vada mai bine: li se prezinta starea asa cum e. Mai mult – medierea merge la întâlnirea sentimentelor; ne-acceptarea realitatii este unul dintre motivele conflictului. Totdeauna “oglinda” trebuie sa arate mai mult decât primeste.

Accentul si felul vorbirii este foarte important în mediere; cu unele cuvinte-cheie se pot exprima multe. De exemplu: relatiile dintre adulti se bazeaza foarte mult pe judecata (minte); relatiile dintre copii se bazeaza foarte mult pe emotii (inima). Iar unii adulti gândesc: ce tragedie ca tineretea e data pe mâna copiilor … (Numai cine vorbeste si “limba” copiilor se întelege cu toate vârstele). Ceea ce e specific medierii este ca se concentreaza pe limbajul emotional!

Dupa reflectarea prin “oglinda”, linistea este foarte importanta în mediere! Tacerea este polivalenta, exprimarea – monovalenta … Mediatorul nu raspunde eventualelor întrebari; dupa ce a deschis niste “usi”, cautarea sensului (ca agitatie) revine partilor în conflict. Deoarece medierea nu este justitiara, partile se vor auto-descoperi / auto-întelege – mintea lor clarificându-se, devenind mai limpede; situatia se schimba – aceasta pentru ca mediatorul nu vede conflictul la fel ca si partile.

Atunci când procesul medierii treneaza, iesirea din învârtirea mereu în jurul acelorasi lucruri poate fi facuta prin abilitatea mediatorului de a scoate partile din problema – punându-le întrebari particulare (fara legatura aparenta cu subiectul conflictului). Daca partile vorbesc între ele, atunci ele trebuie lasate (poate se împaca!).

În orice caz, atitudinea mediatorilor trebuie sa fie foarte preocupata (chiar si când partile nu sunt rezonabile), seriozitatea însa neducând pâna la propuneri! (Caderea în capcana a unui mediator este atunci când se “identifica” cu una dintre parti si vine cu vreo sugestie).

Partea esentiala a procesului medierii este darâmarea “zidului” dintre parti. (Mediatorul încearca mutarea problemei; justitia face contrariul: încearca amanuntirea / detalierea problemei). În mediere este bine ca totdeauna sa fie accentuate valorile partilor – si nu elementele negative din conflict.Procesul de mediere a conflictelor se inspira din vechea filozofie greaca si emotiile copilariei, fiind exact opus schemei psihologice de tratare a conflictelor! În mediere, apelul la imaginatie si simboluri este important. Oglindirea partilor nu va fi repetata de acelasi mediator; este înca unul dintre motivele datorita carora medierea se face de catre o echipa.

Mediatorii nu tintesc rolul actorilor partilor din conflict – ci adevaratele persoane care le joaca.

De aceea si linistea dupa reflectarea de tip oglinda exista – ca sa fie timp pentru asimilarea mesajului.

(Este un timp când nu se spune nimic, este un timp când se vorbeste – dar nu este nici un timp pentru a spune tot … ).

Cauze ale împiedicarii medierii pot fi nu “zidul” dintre parti, ci “ziduri” între mediatori si parti ori chiar între mediatori! Munca în echipa a mediatorilor este elementara pentru succesul procesului.

trecerea între nivele a partilor trebuie sa se faca usor, deoarece o fiinta umana are 3 caracteristici:

* instinct (ceea ce este comun oamenilor si animalelor)

* intelect (ceea ce au numai oamenii)

* spirit (ceea ce nu este instinct sau gândire, ci sentimente – aspiratii, fericire, etc.)

medierea având de ajuns la spirit.

La sfârsitul medierii, întelegerea dintre parti se bazeaza pe realizarea ca o buna comunicare le face sa coopereze. (Câteodata – dupa mediere – partile realizeaza / înteleg ca împacarea înseamna si sa nu piarda timpul cu mediatorii J ).

Medierea este un “vehicul” al împartasirilor experientelor. Acceptarile celorlalti si a celor ce sunt oferite de altii “deschid” partile si le fac sa se încreada în progres. (Umanitarismul se opune “tragediei” vietii: este ca zâmbetul uman al persoanei suferinde ori problema metafizica a celui care înainte de a-si da duhul cheama la capatâiul sau pe cei apropiati, când numai “lumina” i se poate da -dar nu si viata).

Principii

Forma de interventie a unui tert independent si neutru conflictului se practica în diferite stiluri:

asa-zisul stil “occidental” favorizeaza întâlnirea partilor cu mediatorii; în asa-zisul stil “oriental” -

mediatorii apar între parti (dar indiferent de stil, mediatorii cad de acord cu partile pe procesul care constituie baza medierii).

În orice conflict, caracteristica esentiala a medierii este ca da atentie componentei emotionale.

(Consilierea, negocierea si alte forme de lucru în conflicte ignora sau se refera prea putin la acest aspect – datorita procedurii dar si a convingerii ca mai totdeauna cealalta parte poate utiliza si exploata emotiile în avantajul sau; o ruptura simulata a face privind anumite emotii – ca derutare – nu este recomandata si oricum nu este obiectul a ceea ce propunem aici). Învatându-ne gospodarirea emotiilor putem deveni mai supli si obtine rezultate mai bune – dar aceasta tine de:

* favorizarea alternativelor

* compromis

* creativitate

Mai ales în conflictele de sorginte:

* economica

* politica

* militara

ulterior medierii este negocierea (direct) între parti. Nu se pune problema unui insucces în mediere, cât timp aceasta a reusit initial doar sa:

* puna partile în dialog

* întrerupa desfasurarea conflictului

* creeze premizele pentru regasirea unor activitati normale

Dar despre continuari (dupa împlinirea acestora) ne vom referi pe larg în partea a treia a acestei lucrari.

Medierea are o schema universala, ce transcede conflicte implicând nivele de violenta extrema:

un exemplu este când liderii a doua parti aflate în mare confruntare declara separat acelasi lucru: ca doresc pace si respect – cealalta parte fiind teribila si plina de ura; adevarul este ca fiecare dintre ele sunt în aceeasi masura culpabile (fiind responsabile)!

Medierea functioneaza bine cu 3 conditii împlinite:

* se declanseaza într-un bun moment

* se desfasoara sub o presiune adecvata

* este facuta de un bun intermediar

Numarul mare de constructori ai pacii ne încurajeaza optimismul: oamenii au nevoie din ce în ce mai mult de informare si formare asupra proceselor de reglare si vizeaza promovarea unei paci dinamice si constructive. Evolutia favorabila a vietii se petrece fara îndoiala prin educatia tuturor – de la nivelul personal, pâna la global. Medierea este o miscare a unora spre altii – miscare gratie careia spatiile individuale se întâlnesc într-un spatiu colectiv, într-un echilibru subtil.

Refuzul recunoasterii anumitor sentimente si negarea dialogului ne arata expresia violenta a unei profunde frustrari; aceasta nu este ineluctabila: schimbarea cursului opiniilor poate pareaambitioasa – dar are un potential realizabil totdeauna. Favorizarea actiunilor de mediere permite depasirea obstacolelor de “nedepasit” (“insurmontabile”). Toata lumea se crede puternica! Dar si speranta de asemenea este (puternica) – datorita muncii facute si eforturilor viitoare putându-se chiar si reface din “cenusa” conflictului.

În spatele fiecarei medieri se ascunde un ecou ce poate rezona. Deoarece medierea este un proces de tranzitie – ecoul poate nu e imediat: în fiecare mediere este ceva de învatat, un punct câstigat si ceva de împartasit / împartit. Însusi acceptarea ca altceva este important pentru unii este un câstig!

Mediatorii nu se pierd pe calea deschisa pentru altii, ci pot creste, îmbogati si deveni mai puternici -tocmai din aceasta deschidere.

Atentie: reducându-le altora vreo functiune – este posibila reducerea reciproca (totodata).

Filozofia medierii

Gasirea fericirii a fost totdeauna dorinta omului. Dar ce este fericirea? E necesar a fi legata de sensul destinului. Totul este prins în lanturile destinului propriu. (Caile destinului sunt greu de înteles).

De la originile sale, gândirea filozofica a fost conectata cu teologia (si invers). Pentru unii, filozofia este teologia revelata de însusi Creatorul: este contemplarea inteligibilului / neinteligibilului – învatând eliberarea sufletului de corp – gândirea fiind mijlocul care permite aceasta dezvoltare.

De aceea, cautarea adevarului – în gasirea regulilor ce sa fie aplicate – a devenit o necesitate. Nu este o separare între cunoastere si viata. Astazi ne dedicam cel putin un sfert din viata educarii noastre dar se pare ca am uitat ca subiectul esential este omul.

De ce este o prapastie crescânda între impulsul pe care îl avem fata de frumos / armonie / fericire si realitatea vietii – care adesea e diferita de aceasta aspiratie ? Producem chiar mai multe tehnologii si metodologii, dezvoltam o cunoastere ce tinde spre eficientizarea optima dar în dezvoltarea cunoasterii modului cum sa facem – uitam cum sa fim. Ne refugiem în spatele conceptelor. Conceptul comunicarii este larg utilizat astazi dar niciodata nu a fost asa de rau aplicat – pentru ca (cel mai adesea) duce la iluzia unei forme de relatie! Am uitat ca pentru a întruni conditia umana – avem nevoie de considerarea unor lucruri esentiale ale vietii:

Disparitatea între mijloacele la dispozitie si rezultatele obtinute ne obliga sa luptam; experienta medierii ne confrunta adeseori cu profunda absenta a recunoasterii fiintei umane. Se presupune ca demnitatea în suferinta este cea mai înalta demnitate a omului. Civilizatiile s-au dezvoltat în timp; ele au elaborat religii si filozofii pentru a raspunde întrebarii primare: ce raspuns (ce înteles) are suferinta?

Suntem obligati sa admitem ca trecerea timpului nu a adus fericirea. (Hormonal, sentimentul fericirii este indus de endorfina; dar aici, mai mult decât fiziologicul ne intereseaza psihicul).

Medierea poate aduce o contributie: ea furnizeaza o remarcabila privire în omul modern -înauntrul cadrului dimensiunii umane. Ambiguitatea cuvântului “mediere” nu-i exclude obiectivul:

promovarea unei culturi a pacii în lume. “Mediere” înseamna “a fi în mijloc”; prima folosire cunoscuta dateaza din timpul sumerienilor. Atunci avea o functiune teologica – desemnând ceva între Dumnezeu si om; sensul modern indica pozitia mediatorului “între” partile din conflict. Pozitionarea “între” e necesara pentru a întâlni ceea ce este inima conflictului.

Orice religie a convenit ca daca la începutul universal a fost haosul, omul a fost separat de sacru, decazând în postura sa datorita imoralitatii; omul a fost confruntat cu o injustitie pe care mereu a încercat s-o rectifice. (De altfel, este indiferent daca haosul e la început, continuu sau la sfârsit). În timp însa nu a reusit absolutul – si de aceea sufera; o anumita unitate spre care aspira a fost distrusa. De aceea este esential echilibrul – formând un proces natural în care fortele (iubirii si urii) îsi schimba doar locurile.

Absolutul (gândit în marginile experientei posibile) este un paradox; în conceptie trebuie întelese 3 întrebari fundamentale:

* ce pot sa stiu

* ce pot sa fac

* ce pot spera

Cu ajutorul ratiunii, omul discerne adevarul de eroare, justul de injust, pune ordine în pasiuni si îsi “întinde” afectiunile – pentru ca le face sociale si universale. Intrarea irationala în sfera absolutului (unde adevarul si ratiunea sunt contopite), depaseste cunoasterea umana: ar fi o contopire a mediatului si imediatului; iar pâna la urma, este mai placut sa traiesti înlauntrul lucrurilor – decât în afara lor …

(Transcendenta si absolutul exprima acelasi lucru: perfectiunea). Omul modern chiar fuge de absolut, ocolind unitatile pure si relatiile dintre ele (înlocuindu-le cu formalul iluzoriu).

Omul este o creatura efemera; el apartine ordinii lumii dar nu inotdeauna este capabil sa-i înteleaga organizarea. El constientizeaza traiul în nedreptate si cauta câstigarea de cunostinte; acestea îl conduc la transformarea comportamentului sau – pentru crearea echilibrului.

Tocmai constiinta unicitatii lui constituie o conditie a aspiratiei spre fericire. (Numai având constiinta faptului ca nu putem trai oricât, dobândim si constiinta faptului ca nu putem trai oricum).

Constiinta existentei trece dincolo de instinct, devenind generatoare de energii si constituind un suport indispensabil omului pentru a trai creînd si a crea traind; datorita ei, imediatul nu satisface valentele existentiale ale omului stapânit de setea de absolut. Prin transcenderea imediatului, omul devine modelator al modului sau de a exista – ca rezultat al unei vieti înscrise în orizontul valoric. (Însesi obstacolele pe care le întâlneste în acest proces pot deveni puncte de sprijin pentru a conferi valoare vietii si a lupta împotriva surselor nefericirii / durerii).

O viziune este si ca separarea e în mijlocul experientei de viata, fiind o parte necesara a ei:

nasterea cuiva înseamna – pe moment – tranzitia de la unicitate la dualitate (mama – copil); pe masura trecerii timpului, omul cauta unitatea primara si reîntoarcerea la paradisul pierdut (exprimarea filozofala este: întregul premerge partea). Cautând întregul în viata – ca si chestiune existentiala – omul gaseste multiple solutii. Conflictul atinge suferinta umana pentru ca fiecare experienta de separare dezgroapa experienta originara; si acea experienta nu poate fi repetata. Este ceea ce numai moartea rezolva definitiv.

Vietile noastre sunt serii de tranzitii; ca si ciclul anotimpurilor si alternativa zi / noapte, noi – ca fiinte umane – trecem de la nastere la deces: suntem muritori; viata e un mister pentru ca oamenii

trebuie sa accepte ca este efemera. Dar gradat, ei descopera ca dupa fiecare tranzitie nastere – moarte este din nou viata. De aceea, medierea devine “scena” unui teatru pe care se joaca drama separarii: o “scena” care de asemenea este un spatiu dar si un timp – unde aceste tranzitii pot fi traite intens: tranzitii în care fiecare se “misca” de la un punct initial la un punct final – si care constituie etape ale unui proces nesfârsit.

Suferinta devine un monolog hranit de separare; toti acumuleaza suferinte ale trecutului ce fac prezentul inconfortabil. Dar multi se agata de aceasta suferinta deoarece ea identifica o relatie pierduta.

Unii încearca activ sa ignore ca starea nu este necesar a fi permanenta, ci poate fi traversata.

Medierea ofera posibilitatea tranzitiei – ceea ce permite parasirea trecutului si redescoperirea prezentului: abandonarea fanteziilor formate despre altii si întâlnirea realitatii lor; numai atunci este acoperita înlantuirea pierduta cu altii si de asemenea cu propria personalitate. Este conceptia omului ca fiinta temporala ce accepta si înregistreaza posibilitatea schimbarii. Integrarea permite întelegerea singularului si pluralului – în sensul propriu si al altuia. Aici este atins un aspect fundamental – identificat ca întelepciunea discutarii naturii lucrurilor (existenta în mediere).

Poezia si arta tind spre aceasta: ele confrunta complexitatea fiintelor umane, exprimând inexpresibilul. Ele adesea reprezinta doua experiente opuse ce pot fi privite ca doua laturi în existenta: iubire / viata si suferinta / moarte; ambele sunt intim conectate. Separarea – printr-o etapa intermediara – poate conduce prin suferinta de la dragoste la moarte dar de asemenea si la viata.

Medierea îmbratiseaza separarea pâna la “sufocare” – astfel ca succesiunea de tranzitii sa aiba sfârsit prin a se întoarce la viata / nastere / dragoste. Prin simbolism, medierea ofera experienta vietii în evolutia ei – atât în situatiile cele mai obisnuite, cât si în cele mai tragice. Medierea nu poate fi redusa la reparare. Daca ar fi mediere / reparare, reparatia merge dincolo de aspectul material sau invers -ajungând ca în conflicte minore în loc de recuperarea demnitatii sa fie mai importante compensatiile.

(În multe cazuri oamenii se uita inconstient spre o forma de recunoastere – dar putini stiu de ce fel ar fi ea).

Ceea ce este valabil partilor în mediere este de asemenea (valabil) si pentru mediatori: cineva comunica într-adevar cu altcineva daca o face si cu sine însusi. Motivatia unora de a se implica în mediere vine de la nevoia vitala de a-si confrunta violenta dinlauntru. Medierea este nevoia fundamentala de a confrunta prin conflict batalia interioara si întrebarile de baza ale vietii.

A fi în conflict apartine vietii; nu e bine sau rau. Pur si simplu “este”. Violenta este o forta pentru viata – ce exista în fiecare; este important a recunoaste ca e acolo – si ca se exprima de fiecare data când apare o opozitie. Fiintele umane au capacitatea auto-transformarii; ele nu sunt condamnate a fi violente si a avea instincte distructive – fara vreo speranta de control propriu – pentru ca pot rabufni din confuzia regasirii libertatii constructive de actiune. Valoarea unui om rezida în ceea ce da el si nu în ceea ce este el capabil sa primeasca.

Oamenii pot învata ca libertatea consta nu în a face o alegere, ci prin achizitionarea cunostintelor despre ceea ce este cea mai buna alegere. O viata nededicata urmaririi cunoasterii nu este o viata ce merita traita.

Natura

Omul trebuie considerat în totalitatea sa: el este sinteza si cristalizarea unor strate; nu poate fi separat de mediul sau, facând parte din biosfera terestra. Lupta pentru viata este o provocare careia omul îi face fata în raport cu natura, cu altii dar si cu sine. Nevoia de a se hrani pentru a supravietui este o prioritate. Nevoia de procreare acompaniaza instinctul protejarii vietii. Nou-nascutul trebuie hranit si i se da un spatiu protejat în care sa creasca si modeleze. Istoria este plina de invazii succesive ale oamenilor care – pentru a-si acoperi nevoile – au capturat pamânturile mai bogate ale vecinilor; vecinii au raspuns aparându-si teritoriile si astfel a început ciclul infernal al razboaielor.

În mediere, instinctul protejarii teritoriului este un element frecvent întâlnit, desi adesea este subtil disimulat. Ceea ce se regaseste nu e chiar un spatiu geografic de aparat, ci un spatiu moral care devine sinonim cu spatiul de viata. Iar lupta este o notiune dinamica: daca nevoia e primul factor, dorinta este forta motivului.

Exista o întreaga ierarhie a dorintelor – plecând de la cea mai instinctiva / “animalica” forma, pâna la cele mai elevate forme umane – când sufletul cauta sa-si satisfaca nevoile prin pasiuni. Dorinta poate ajunge sa devina cea de a elimina dorintele altora – pâna la faza finala: dorinta de a întâlni absolutul. Oamenii sunt implicati într-un fericit amestec cu dorintele altora dar – inevitabil – apar opuneri. (Nu este vorba de o logica binara). Confruntarea duce la stabilirea unei relatii a fortelor.

Oamenii sunt departe de a gasi armonia necesara pozitiilor lor contradictorii. Daca situatia e frecventa, efectul cumulat deterioreaza orice relatie: fiecare parte se simte atacata în identitate. Fiecare întâlnire cu haosul este înspaimântatoare: este o pierdere a punctelor de referinta care furnizeaza securitatea. (Fara prejudecati metafizice, însasi stiinta a asociat creatia universala cu explozia initiala).

Oamenii nu pot ignora haosul. Indiferent unde, el are acelasi sens nestiut – iar într-un conflict, haosul poate înconjura partile ca într-o închisoare (fara de scapare). Oamenii pot deveni “prizonierii” haosului

pe care îl creeaza.

Din timpuri imemoriale, regulile au fost create pentru a limita si controla dorintele oamenilor, a regla conflicte si a permite desfasurarea vietii comunitatii; initial au fost verbale dar – încetul cu încetul – ele au fost codificate. Treptat, au aparut reguli ce au garantat ordinea sistemului, aplicând si penalitati.

Fiecare deranjare a ordinii devenea un potential pericol, pentru care era asumata responsabilitatea combaterii si reprimarii. Una dintre caracteristicile importante ale medierii este ca interventia ei previne

deteriorarea vreunei situatii.

În societatile traditionale, dezordinea si violenta sunt tratate conform unor angajamente ferme -fiind lucruri ce sunt experimentate împreuna – dându-li-se prilejul exprimarii. Scopul este ca prin integrarea lor, coeziunea sociala sa fie restaurata. Ideea este vechiul concept natural al elanului vital.

Asadar sunt exploatate cele doua fatete (beneficiu în loc de distrugere).

Sacrificiul are dubla functiune: comiterea unui act social gasit inacceptabil si suferinta eliberarii. Dualitatea este purificatoare – fiind sursa unei noi forme de energie. Acest proces în alte societati a fost transformat în faptul ca oamenii gasesc pe altcineva responsabil de suferinta lor -identifica vinovatii si pedepse într-un proces al “tapului ispasitor”.

Disparitia simbolismului ritual duce la razbunare; din acest motiv, nu este raspunsul corect.

(Razbunarea nu poate avea înteles: ranind, nu se “duce” rana din suflet … ). Tendintele contradictorii ale oamenilor oscileaza între:

* ordine / dezordine

* moderatie / exces

* armonie / violenta

* etc.

Schimbând rolurile, oamenii fac posibila întâlnirea celorlalti prin moduri foarte diferite; de exemplu: în carnavaluri, oamenii se travestesc – chiar barbatii în femei si femeile în barbati – tabu-urile fiind transgresate prin abolirea diferentelor (sexuale ori altele).

Semnificatia trecerii în noul an este exhaustiva: timpul trecut nu mai poate fi reînnoit. Dar este regasirea timpului ciclic, timpul care se întoarce etern si care permite un reper. Scopul calendarului este legarea ritmului de cosmos, astfel ca omul se reintegreaza în univers; însa timpul îsi pierde eterogenitatea când oamenii îsi stiu doar timpul secular.

Asadar, exprimarea în coordonate spatiale si temporale determina natura medierii. Medierea este rezultatul unei lungi evolutii. Constientizarea variatelor mecanisme ale dominarii oamenilor este un punct de plecare în întelegerea ei.

Violenta

Ireparabilul poate fi facut pe diverse cai – dar în orice caz produce reactii foarte puternice, mai ales manifestari de violenta. Adesea violenta se naste din disperare. Pentru a câstiga o mai buna întelegere, trebuie identificate diferitele forme de violenta care se petrec:

În primul rând, exista o violenta ascunsa, interna, “nespusa” – una ce nu poate fi prezentata altcuiva – care întoarce omul împotriva propriei sale persoane si devine astfel un fel de auto-agresiune.

Legata de cuvântul “violenta” este ideea de violare. Violarea este o injustitie îndurata, ca impact al confruntarii cu unele acte inacceptabile. Acestea se pot acumula în viata si ataca atât psihicul, cât si corpul – facând fiinta o victima. Toata suferinta este mulata asa; este pastrata de memorie. Aparându-se si fara abilitatea de exprimare a durerii, fiinta umana poate deveni bolnava (de la o raceala pe care adânc în sine poate o “vrea” – ori tumoarea care desigur ca nu este dorita). Violenta ne-exprimata se poate întoarce împotriva societatii, care la rândul ei – aparent fara motiv – pedepseste. Dar aceasta pedeapsa doar va agrava suferinta si violenta individuala; si astfel, ciclul infernal va continua.

Un alt tip de violenta care exista este cea comportamentala / emotionala, care are un stagiu premergator eruperii, greu vizibil (dar în proportie larga, zilnic sustinuta de fiecare): o permanenta hartuiala – prin gesturi si atitudini, vorbit sau tacere. Aceasta hartuiala rezulta din câta liniste e ori cât de fapt e spus – prin caracterul sau insidios infiltrându-se, penetrând si invadând rutina cotidiana; este o hartuiala prin care nimeni nu declara razboi, ci e un apel disperat la altcineva – în scopul dobândirii recunoasterii. Daca aceasta face pe cineva sa se simta atacat – va raspunde ostil. Manifestarea acestei forme este printr-o întârziere sistematica, întreruperea altei persoane ori invadarea linistii ei, refuzul discutiilor, etc. Aceleasi gesturi pot fi diferit percepute (tinând cont de diferenta culturala): foarte des aceasta violenta nu este recunoscuta de persoana care o traieste sau de cea care o primeste. Caracterul ei difuz o face fara nume; poate fi subliniata doar când devine inacceptabila – prea exteriorizata prin violenta verbala ori fizica.Violenta verbala este larg raspândita si des are un impact subestimat. Sunt cuvinte care ne omoara la fel de sigur ca si armele. Exista o întreaga gradatie (foarte subtila) în atacurile verbale; acestea pot fi insidioase, indirecte, alunecoase sau pe de alta parte – frontale, adverse, distructive.

“Razboiul” cuvintelor poate transforma viata într-un câmp de lupta; acest “razboi” de asemenea poate deveni un mijloc de supravietuire. (De exemplu: aceasta este situatia vechilor cunostinte ori cupluri

care dupa ani de trai împreuna si-au stabilit un veritabil terorism – fiind de altfel singura cale pe care fiecare partener merge; de fapt, acesta e terenul ideal pentru ei de a-si juca drama iubirii si urii). Relatia tripartita dragoste – violenta – razboi nu accidental a adus în limbajul seductiei cuvinte din registrul razboiului: “strategie”, “combatere”, “lupta”, “cucerire”, “captura”, “dominatie”, “ruptura”, etc. Este o asimilare constanta a unui domeniu cu celalalt, care se completeaza reciproc (cercul e întregit).

Reîntoarcerea la conditia umana este dificila cât timp sistemul social acorda mica atentie violentei verbale; mai frecvent ca vinovatie este clasificata agresiunea fizica. Conteaza ca persoana violentata verbal sa fie suficient de capabila sa n-o ia prea personal; dar când cuvintele sunt ignorate, adesea exista pericolul ca violenta fizica sa devina forma de comunicare. Violenta devine o necesitate, ca fiind vitala, când este escaladata pâna la nevoia anihilarii ei. Reprimarea violentei nu e usoara: ea este auto-regenatoare, hranindu-se din ea însasi, ceea ce duce la ciclul infernal de a raspunde violentei cu violenta – ajungându-se la vechiul dicton: ochi pentru ochi, dinte pentru dinte …

Violenta, de asemenea, poate fi o alegere deliberata: în numele religiei sau al unei ideologii, teroristii declara razboi autoritatilor politice, angajând violenta nedescriminatorie pentru a-si intensifica luptele si a arunca tara în haos; violenta devine un mijloc de identificare a vinovatiei si uciderii, un mijloc de a fi auzit, recunoscut. Soarta eroica este asigurata: pentru violenta lor – o buna violenta ca raspuns.

În fiecare forma de violenta exista cel putin un pierzator, adesea doi – dar niciodata un câstigator. Violenta este strâns legata de conflict, însa niciodata nu e un raspuns “bun” la el; totdeauna amenii vad aceleasi secvente ale evenimentelor. Iar deseori, ei sunt slab echipati în tratare, cautându-si justificarea greselilor proiectând o imagine redusa conflictului; facând astfel, partea integrala (si a normalitatii) lipseste – lipsind si potentialul schimbarii, ramânând blocati în dezordinea reprezentata.

Reducerea actului violent la ceva comun – cu aspect de dezvoltare – este un punct esential al medierii.

Conditii

Ce se întâmpla în societate are strânsa legatura cu procesul la care facem referire: oricât de mult s-ar înfatisa mersul evenimentelor ca pur întâmplator, în fond nu este asa; dimpotriva, toate întâmplarile sunt cuprinse de o necesitate adânc ascunsa, al carei simplu instrument este întâmplarea insasi. Nimic nu-i (absolut) întâmplator, ci totul se iveste în mod necesar – chiar si simultaneitatea celor care nu au vreo legatura cauza la între ele si pe care o numim întâmplare este ceva necesar – întrucât ceea ce-i simultan acum, a fost determinat ca atare de (anumite) cauze înca din trecut.

Familia, asa cum este astazi (ca si concept), e o creatie recenta; este bazata pe sentimente mutuale. În trecut, sentimentele rar erau considerate în aranjarea casatoriei: considerentele materiale erau dominante. Deoarece gradat sentimentele au început sa domine viata familiala, structura familiei s-a transformat. Aceasta dezvoltare s-a raspândit si spre ceilalti membri ai societatii. Acum este triumful identitatii tuturor persoanelor si recunoasterea dreptului la sentimente; prioritatea în familie este mentinerea dreptului la fericire. Desacralizarea casatoriei nu mai reprezinta în mod necesar un angajament pe viata; de aceea, rata divorturilor si separarilor a crescut, aparând familia nucleara” -când un cuplu poate fi împreuna si chiar avea copii, acceptându-se tacit oricând o posibila separare. În noua logica însa, absenta unui parinte din viata sau dificultatile materiale creeaza noi probleme.(Familia este adeseori definita drept o unitate de baza a societatii. O definitie a amiliei este ca fiind un grup de fiinte ce traiesc împreuna într-un aranjament social; aceste grupuri sunt caracterizate prin relatii de întrajutorare care asigura hrana, conditiile de locuit si suportul emotional).

Mentinerea unei cariere este o reusita considerabila, fara îndoiala; femeile la risc astazi sunt parte a unei categorii în dezvoltare. Singuratatea – de asemenea – a devenit o realitate; aruncarea în curentul principal de activitati al societatii este cotidian. Acestea si multe altele sunt de fapt o rutina a violentei – ca noua ordine în locul celei vechi.

Refuzându-si constant propriile actiuni, oamenii îsi ating punctul negarii de fapt a însasi vietii lor si a trecerii timpului; este simptomatic faptul ca viata eterna e dorita. Sunt întâlnite doua feluri de atitudine: cea în termenii de integrare a permanentei transformari sociale si cea a oamenilor incapabili sa-si gaseasca linistea, cautându-si disperati iluziile si luptând pentru ele pâna în ultima clipa.

Treptat, a fost stabilit un cult al motivelor – cu negarea instinctelor primare: oamenii s-au plasat în serviciul stiintei – Universul fiind redus la mecanismele sale; s-a crezut ca oamenii îsi pot gasi fericirea prin actiune: facând, nu fiind. Astfel, oamenii si-au taiat accesul spre universal, stiinta separându-se de sacru, lumea simbolurilor reducându-se.

Sunt opinii (occidentale) ca mintea este separata de corp si opinii (orientale) ca ambele sunt în armonie. Indiferent de pozitia dualitatii, pasiunea omului de a-si atinge dorintele duce la lipsa autodominarii umane, cât timp este pierdut auto-controlul. Conteaza restabilirea primordialitatii emotiilor în locul separarii de ele.

Într-o lume unde totul poate fi explicat si unde dezordinea este legata de emotii – aproape mereu – oamenii si-au pierdut umilinta de a recunoaste ceea ce nu stiu; le place sa explice totul, sa controleze totul. (Oamenii care stiu ca singuri nu pot face ceva lucreaza în echipe). Orgoliul de a descoperi umilinta este mai strain de întelepciune decât umilinta de a descoperi orgoliul. Este ca si când omul se naste atât de “sus” – încât trebuie sa inventeze treptele ca sa coboare …

Gândirea dezvoltarii viitoare a devenit un pur exercitiu intelectual – rupt de experienta vietii. Frica de haos este legata de refuzul acceptarii originilor si confruntarii realitatii. Oamenii trebuie sa-si aminteasca intimitatea legaturii dezordinii cu ordinea: nici una nu poate exista fara cealalta. Aspiratia orânduirii sociale de a le organiza este o utopie – cât timp oamenii nu sunt gata sa faca posibila transformarea dezordinii. Asa cum lumina nu poate fi fara întuneric, oamenii se misca oscilant pentru a fi complementari reciproc.

Conflictul (inseparabil de violenta), este “strigatul” dezordinii de a-si gasi locul. Evitarea sau rutina lui sunt opuse armoniei, ca si razboiul – pacii, dragostea – urii, s.a. … Cel mai mare bine pe care (oamenii) cei “rai” îl pot face, e de a ramâne “rai”; numai statornicia lor asigura victoria celor “buni”.

Actualul curent de gândire este de a elibera omul de teama dar si de a-i controla dezvoltarea viitoare. Acumularea de cunostinte face posibila îndepartarea limitelor înrobirii la care creatura umana ar fi altfel redusa. Aceasta cunoastere a facut posibila nasterea stiintei. Acum, cercetarea este orientata mai mult spre operatii de netezire decât cautarea adevarului; chestiunile trebuie dominate, natura controlata si utilizata. Lumea este subiectul dorintei omului; motivul organizatoric i-a dat puterea exercitarii unei suveranitati asupra existentei sale. Este dificil de acceptat ca omul – în acelasi timp -este si bun si rau!

În orice conflict este o simetrie a emotiilor. Violenta se dezvolta ca raspuns suferintei; ea este foarte contagioasa si rapida – un schimb reciproc având loc: când violenta apare – creeaza o victima.

Victima cere razbunare. Actul razbunarii va face alta victima: o victima a victimei.De aceea, oamenii se închid într-un ciclu auto-generator. Presiunea de a iesi din acest ciclu este pentru ca violenta sa se exprime fara reciprocitate. Aici este veriga permitând ruperea lantului violentei; momentul e crucial, având de mutat violenta individuala într-una colectiva – care sa joace functia regloare: este ceea ce face medierea.

Surprinzator de observat este cât de departe merge refuzul dezordinii si violentei: scenele de acest tip sunt eliminate din educatie, carti, teatre, etc., crezându-se ca eliminându-le, protectia e mai facila. A propune un loc unde violentei i se da o voce si o transformare nu înseamna altceva decât o “revolutie” sociala! (E foarte important a recunoaste ca asta înseamna o schimbare radicala a relatiei omului în societate). Este de fapt – ceea ce medierea ofera! Virtutea sa specifica este de a “îmbratisa” dezordinea (ca functiune esentiala).

Cum, prin ce mijloace, poate fi împlinit un asa proiect ? Conflictul este cea mai reprezentativa manifestare a dezordinii – atât la nivel individual, cât si la nivel colectiv. Totdeauna sunt doua parti în opozitie … Pentru a le întruni nevoile, cineva trebuie sa aiba caracterul exceptional al întâlnirii, careia sa i se dea adevarata dimensiune; în timpul medierii se da dreptul:

* furiei

* ne-acceptarii diferentelor

* violentei

* dorintelor contrazise

sa fie! Mediatorii sunt confruntati cu persecutorul si persecutatul – fiecare putând fi asa; o asemenea încarcatura emotionala poate fi eliberata numai printr-o montare riguroasa.

Spatiul

Este necesar a se crea un spatiu de creatie – care sa recepteze iesirea din haos. Vorbim de creatie deoarece este o miscare de la dezordine la o noua forma de ordine. Toate etapele conflictului si reprezentarile lor sunt parti ale acestui spatiu de “calatorie” a medierii; “calatoria” trece prin experiente variate care – ca forme ale tranzitiei – sunt totodata începuturi si finaluri. Însusi actele de violenta sunt adesea reproducerea / repetarea modelelor arhetipale. Aceasta poate explica revenirea în mediere asupra acelorasi tipuri de emotii si situatii.

Spatiul primar este spatiul originilor conflictului – foarte redus vizibilitatii. El apartine expresiei existentiale a fiintei umane si furnizeaza raspunsuri întrebarilor fundamentale legate de imitarea arhetipurilor prin imitarea reprezentarii scenariului identitatii. El face actele sa fie semnificative si reflecta puterea. Pentru a intra în el, mediatorii au de abordat limbajul semnelor, deoarece simbolistica face omul sa se miste între toate nivelele realitatii sale; aceasta pentru ca în spatiul primar omul îsi reflecta viata si destinul sau. (Fiecare se prezinta printr-o fenomenologie simbolistica iar – în fond –fiecare om trebuie sa-si suporte destinul … ).

Spatiul imaginatiei este cel expus prea adesea slavei progresului, eficientei ori continuitatii.

Omul nu este prea constient de bogatia ascunsa în limbajul secret al emotiilor: lumea emotiilor poate fi decriptata prin simboluri; daca acestea nu sunt întelese, atunci ramân prea putine … Nerealizarea dimensiunii expresiei suferintei nu duce la “inima” ei. De aceea, mediatorii trebuie sa creeze o “geografie” care sa ofere un spatiu ce singur sa fie capabil sa îmbratiseze suferinta umana.

Medierea este procesul prin care se face aceasta reprezentare. Prin mediere, partile sunt conduse la relevarea suferintelor lor – proces care se potriveste traditiilor ritualurilor (modelelor arhetipale).

Medierea ofera un nou ritual societatii în continua creere – pentru ca permite durerii sa-si gaseasca o “voce” prin ritul sau initiatic. Astfel, reprezentarea violentei devine simbolica experientei originare. Prezentarea violentei duce la reintegrarea ei – dându-i-se un loc. Acceptarea manifestarii ei (la nivelul scazut al medierii) este pentru trecerea la nivelul înalt al personalitatii armonioase; pentru ca medierea urmeaza mereu aceeasi cale: tranzitia / trecerea de la o stare la alta.

Medierea are un loc de “lupta” înrudit cu cel al tragediei. Amândoua (medierea si tragedia) apar datorita confuziei exprimarilor si ca raspunsuri la o stare de criza – fie spirituala ori sociala. Oamenii aflati la rascrucea dintre o ordine impusa si o ordine negociata sunt în mod curent aflati într-o stare conflictuala. Geneza lumii spune ca a fost creata din nimic si organizata de Dumnezeu, care – ca autoritate – este responsabil de ea. Organizarea umana – inspirata din acest model – nu confera legitimitate omului ca sa-si dispute modelul. De aceea, impunerea reciproca a oamenilor prin diverse argumente nu poate face o ierarhie ce sa exercite dominarea – ci doar o relatie interactiva rovocatoare pentru schimbarea situatiei în gasirea propriului loc / spatiu în lume. Astfel, confruntarea oamenilor în tranzitia de trecere de la o stare a ordinii la alta este o exprimare a nevoii de libertate proprie – ceea ce înseamna responsabilizarea propriilor actiuni.Spatiul dintre confruntarea fatalitatii si o noua alegere pe care un individ o poate avea în angajarea actelor sale este strabatut de forta raspunderii sale (element esential). Cei care refuza aceasta acceptare vor sa intervina în viata lor si a altora – motivându-si astfel actiunile. Interferentele ce le propun sunt tratate de mediatori pentru constientizarea de catre ei a felului de “ordine” oferita.

Orice tranzitie este necesar legata de timp. Principiul compensarii si reparatiei poate fi exercitat doar în timp … Timpul echilibreaza o balanta injusta: reparatia ar trebui facuta numai daca partea neîndreptatita o merita. De obicei, prin mediere, transformarea ce poate apare la sfârsitul ei este doar prima treapta a procesului de vindecare, alegerea repararii fiind însa o simpla chestiune de timp;

oamenii pot astepta ca durerea sa treaca întâi, pentru a se petrece apoi restul …

În toate conflictele, mediatorii trebuie sa stie ca timpul este cel mai bun argument pentru toti.

Cererea transformarii conflictului duce la recunoasterea adevaratei dimensiuni a medierii. Nu exista limite temporale. Pentru a atinge întelesul real al conflictului, partea în cauza trebuie sa se reconecteze experientei originare; doar aceasta va fi capabila sa-i raspunda cererii. Ca orice proces, medierea are sistemul de coordonate prin axele spatiului si timpului – pe care evolueaza – ea putându-se misca în orice sens.

Reprezentarea conflictului pentru parti trebuie indusa de catre mediatori, astfel ca oamenii sa fie întâi confruntati ei însisi cu actele lor: este pentru a realiza un intens moment – prin întrebari despre responsabilitate si putere. Oamenii, pierzându-si punctele de referinta, au dificultati în dobândirea întelesurilor; ei pot fi nesiguri asupra rolului / pozitiei lor. Daca demnitatea umana este o miza si dialogul e zdrobit, chestionarea proprie face partile sa nu “paralizeze” în incapacitatea lor decomunicare adecvata.

În orice situatie conflictuala (re)apare violenta – care totdeauna este o manifestare a unei disfunctionalitati ce necesita o reactie. Gasirea raspunsului necesita timp pentru inovare. Medierea da o speranta pentru ca este o noua perspectiva, aparuta în momentul crucial al tranzitiei între doua “ordini”,

constituind puterea externa de facilitare a autonomiei partilor. Ramân de examinat elementele

constitutive si structurale ale conflictului – pentru a descoperi relatia ce poate întoarce partile spre

dialog.

Forma

Partile conflictuale aflate în mediere sunt în impas: ele se confrunta cu alegeri si o cale de urmat. Una dintre primele functii ale medierii este de a face posibila trecerea la actiune, pentru ca deseori sensul disperarii protagonistilor este strâns legat de sentimentul neputintei; acest sens de “închidere” interioara este ca o închisoare – din care nu se vede o iesire.

Pentru a reda protagonistilor capacitatea de actiune, mediatorii le vor permite sa-si examineze propria situatie – facilitând o reflectie în care fiecare sa-si atinga cele mai bune sanse. În aceasta apreciere, totdeauna este un element necunoscut – atribuit soartei; pentru întâlnirea sa si implinirea dorintelor, oamenilor le este necesara întelepciunea deciziei de a-si analiza comportamentul. (Spiritele mediocre condamna de obicei tot ce depaseste inteligenta lor!). Ceea ce daruieste soarta nu este nimic; ce se face cu ceea ce daruieste soarta – aceea este totul! Recunoasterea elementului opac / inexplicabil este începutul relatiei care duce la un sfârsit acceptabil de armonie. Aceasta nu presupune întelegerea actelor, ci se bazeaza pe abordarea actiunii pe firul ei, prin mediere.

În practica structurata, ea se împarte în 3:

Expunerea

Fiecare parte îsi expune situatia prezenta; este atât timpul de exprimare, cât si cel de ascultare – fiind schimbul obligatoriu pentru parti de a o face, din moment ce anterior si-au pierdut posibilitatile de

comunicare. Aceasta e o faza pretioasa, pentru ca reprezinta o caramida” componenta a dialogului ce initial a fost suprimat (când partile vorbeau fara sa se asculte); atunci erau doua monologuri, fiecare parte facându-si propria schema a povestii – ignorând cealalta versiune iar acum reprezentarea este vitala – permitând sansa fiecaruia de a auzi cealalta opinie despre conflict. Odata ce acest schimb s-a încheiat, unul dintre mediatori va rezuma pe rând viziunile partilor, asa cum le-a auzit; o face cât mai impartial se poate. Rezumatul este facut dintr-un punct extern, accentuînd însa temerile, frica sau îndoielile. Mediatorul separa actorul de actiune – facând o dualitate. Aceasta separare e un rezultat al interventiei mediatorului si este “pregatita” (pentru) faza urmatoare a medierii – când va “erupe”.

Spiritul dual trebuie deja foarte clar sa stabileasca relatia dintre parti si conflict. Mediatorul marcheaza dualitatea imediat ce ambiguitatea ce caracterizeaza conflictul o permite.

Confruntarea

Actiunea reactiveaza emotiile. Expunerea experientei fiecarei parti (facuta în prima faza) aduce în proces reactii puternice ale rotagonistilor. Ei se întâlnesc direct “pe teren” cu contradictiile si diferentele lor. Aceasta confruntare permite exprimarea suferintei si chestionarea ei; este o explozie ce nu poate apare fara violenta. Aici deja partile îsi “plâng” durerea, reflectându-se reciproc. Este scena evitata de judecata – pentru ca e legata de spaime – fiind un cadru la distanta de realitate: este actiunea pe care mediatorii o fac acum direct; confruntarea tinteste “inima” conflictului. În faza precedenta, pozitiile mediatorilor au fost de “oglinzi” – reflectând ceea ce partile au exprimat despre conflict; în confruntare, mediatorii îsi asuma rolul de “oglinzi” (din nou) dar în sensul de a facilita actiunea pe care partile o vad legata de conflict. Este lupta în dualitatea din parti. Mediatorii sunt în fata haosului creat de ambiguitatea ce caracterizeaza partile, “rupând” fortele ce le domina – astfel ca ele sa domine fortele. Apropierea mediatorilor de parti prin jocul de reflectie al “oglinzilor” permite treptat protagonistilor sa-si depaseasca emotiile si sa aiba alta viziune a experientei lor. Mediatorii împreuna cu partile îmbratiseaza cele mai intense aspecte ale violentei conflictului. Medierea nu raspunde violentei cu violenta – ci se distanteaza de ea, cautând o cale de evolutie a situatiei. O noua perceptie a comportamentului partilor printr-o crestere mutuala a constientizarii schimba atitudinile lor,pregatindu-le pentru faza urmatoare.

Transformarea

Este recunoasterea suferintei din criza (exprimata în faza de mijloc, a confruntarii) care face posibila apoi înfrângerea ei. Transformarea sentimentelor este faza de inducere a agentilor purificatori: tranzitia este de la nivelul individual de constiinta la un nivel altruistic – al altora / celeilalte parti. Multumita exprimarii si recunoasterii suferintei mutuale, rezultatul este de a opune omul dificultatilor sale umane -efectul fiind aratarea generozitatii sale, eroismului sau, dragostei sale si acceptarea conditiei sale.

Aceasta a treia faza a medierii – de transformare – este de a lega într-adevar oamenii de actiunile lor adevarate (pentru ca lucrurile nu sunt totdeauna ce par a fi).

Mediatorii se întâlnesc mereu cu ambiguitatea tensiunii dintre parti si lucreaza asupra dualitatii.

Exista o logica a interventiei pentru controlarea fortelor: confruntarea activului cu pasivul (între ceea ce controleaza partile si ce pot partile controla). Oamenii sunt totdeauna la o intersectie a deciziilor pe care sa le ia. Dezbaterea prin mediere conduce la decizia care în mod liber ar fi luata dar care în fapt este legata de forte deasupra puterii partilor. Rezultatul medierii este o actiune fructuoasa, dorita, însa nu usor de atins.

Limbajul

Medierea este procesul care exprima “drama”. Cuvintele folosite constituie vehiculul care recunoaste nu viziunea asupra armoniei, ci importanta conflictului. Ca substanta, cuvintele pot fi pentru disensiune ori consens. Lumea s-ar pierde în întuneric daca n-ar straluci deasupra ei cuvântul … În mediere, tonul limbajului este foarte important. Cuvintele sunt mijloace de exprimare dar si de rezolvare a tensiunilor.

Cuvintele sunt poate singurele realitati carora îngradirea le sporeste frumusetea si sensul.

Mediatorii au de construit un spatiu verbal care sa fie adevaratul spatiu în care are loc medierea.

Totdeauna cuvintele înseamna ceva. Poti vorbi în sensul ca nu spui ceva – dar asta nu înseamna ca nu zici nimic! (Este stiut ca – pâna la urma – nu cuvintele te apara, ci faptele pe care le-ai facut sau faptele pe care nu le-ai facut ori pe care trebuia sa le faci) …

Prin cuvinte, este atins un punct fundamental al medierii. Ceea ce este spus în cursul schimburilor din mediere adesea nu reprezinta ceea ce simte vorbitorul (mai ales în prima faza).

Depinde de mediatori sa gaseasca semnificatia ascunsa a cuvintelor – al caror înteles nu totdeauna e deturnat intentionat, ci deseori nestiut de catre cei ce le pronunta; depinde de ei sa fie intermediarii dintre cuvintele spuse si cele ramase nerostite.

Prin “oglindire”, dualitatea care exista în fiecare îsi poate gasi expresia: protagonistul nu-si mai aude numai sunetul propriei voci, ci o alta voce – spunând ceva diferit; el devine astfel constient de aceasta vorbire dubla. Ceea ce cuvintele spun poate fi înselator; experienta arata ca problema prezentata de multe ori nu corespunde cererii si problemei lor reale. De exemplu – iata doua cazuri foarte simple: într-unul un barbat sparge usa vecinului, în celalalt o femeie vrea ca fostul prieten sa n-o mai hartuiasca; cel cu usa sparta vrea doar ca sa-i plateasca usa cineva iar femeia vrea o separare curata. (Daca mediatorii se rezuma la a se concentra pe cererile victimelor, atunci ei sigur procedeaza gresit; daca – pe de alta parte – ei încearca sa asculte ce se ascunde în “spatele” vorbelor, atunci ei pot fi capabili sa raspunda cererii reale: în primul caz nu e un razboi, ci bune relatii între vecini iar în al doilea caz e nevoia recunoasterii durerii femeii în relatia cu “fostul” si dorinta ei de a-si continua relatia cu actualul iubit).

În toate festivalurile si carnavalurile unde se poarta masti si costumatii deosebite sunt reprezentate de fapt cai prin care nu persoana vorbeste, ci aspectul. Pericolul este ca mediatorii sa-si imagineze ca masca si persoana sunt aceeasi realitate. În conflicte, purtatorul “mastii” permite celeilalte

voci – a persoanei în disperare / care tipa – sa fie în spatele acesteia, pentru a-si putea exprima si gasi vocea sa. Vocea din spatele mastii (invizibile) arata tensiunea pe care mediatorii o faciliteaza a se exprima.

În faza a treia a medierii, de transformare, primul dialog real are loc între vocea rolului si vocea adevarata: este mutarea la dialogul propriu, în sine, a vocii adevarate cu vocea rolului – pentru un schimb de întelesuri ale cuvintelor. Înlaturarea “mastilor” partilor în conflict apare dupa multemomente de liniste pe parcursul procesului medierii – deoarece ne-utilizând cuvintele, protagonistii îsi vor arunca “mastile”, dezvelindu-se reciproc; atunci fiecare actioneaza dupa vocea interioara si ajung la adevar. Atitudinea avuta înainte (când se ascundeau dupa “masti”) se schimba radical! Daca o parte insista în a-si purta “masca” – devine artificial. Lucrul asupra “mastilor” este astfel un instrument remarcabil de cunoastere, care poate salva timp; din nefericire, în mediere nu pot fi utilizate masti adevarate.

În dialog sunt doua nivele de tensiune: unul este cooperant, orientat constructiv; celalalt implica o distantare si face posibila acceptarea contradictiilor. Dialogul serveste exprimarii acordului sau dezacordului; el permite fiecarei parti a-si marca diferentele si a încerca împreuna sa ajunga la o întelegere a sensului cuvintelor. Când este confuzie nu poate fi libertate … Schimbul verbal ce are loc este mai mult decât un schimb de cunostinte si informatii; este o cale de constructie a relatiei cu celalalt. Pentru constructie este nevoie de o baza – iar la baza conflictului sta haosul … Pentru a surmonta aceasta, trebuie surmontata ignoranta si dezvoltata o cunoastere – dar aceasta cunoastere nu este doar constienta. A cunoaste înseamna a gusta, ceea ce duce la savoare – un sens al întelegerii

dezvoltat mai târziu … Mediatorii faciliteaza în conflict aceasta relatie între cognitiv si afectiv.

Povestea construita de catre fiecare parte este în context larg la nivel cognitiv, în timp ce realitatea suferintei este la nivel afectiv. Oferind cuiva permisiunea de a spune ceea ce simte si nu ceea ce gândeste, este deja un mare avantaj; acesta e un nivel al oamenilor putin stiut si pe care (prea adesea) oamenii nu îl considera fata de altii. De exemplu: când dupa o experienta oarecare cineva e întrebat nu cum a fost, ci cum s-a simtit, deseori reactia este de surprindere – pentru ca de obicei oamenii nu întreaba cum se simt.

Mediatorii sunt învatati - si apartine limbajului lor – sa spuna ce simt si sa întrebe partile despre sentimentele lor. Aceasta poate parea elementar dar în realitate este un proces original de educatie, neglijat în timpul scolarizarii. Pentru a fi receptiv la sentimentele altora, cineva întâi trebuie sa fie receptiv la sine. Este o inabilitate a intra în contact cu altii la nivel afectiv când aceasta nu se face si la nivel propriu. Deci, în acelasi fel ca învatarea cititului / scrisului, mediatorii învata sa spuna ca le este frig, teama, nu pot continua, etc. – “îmbratisând” totodata si sentimentele celorlalti.

Adesea calea este dificila – pentru ca acest nivel nu e uzual prin vorbe, ci prin realitatea simtita.

Treptat, mediatorul descopera o voce, o alta voce! Este un substantial proces de dezvoltare în recunoasterea intensitatii emotiilor. Calea omului este opusa caii divine …

Exista ceva în noi însine mai adânc decât noi. Clarviziunea este definita drept calitatea cuiva de a achizitiona informatii, în mod direct, de la surse exterioare; daca în acest proces se presupune ca e ajutat si de altcineva, de o sursa exterioara – ca de exemplu spiritul – clarviziunea se numeste inspiratie … Aceasta poate ajunge pâna la revelatie (actiunea directa a absolutului). Fara revelatie si fara asistenta, oamenii nu pot stii cine sunt, nici ce este lumea, nici daca are vreun sens sau nu, nici daca ei

au vreun sens sau nu; nimeni nu poate stii de unul singur …

Rolul

La începutul procesului de mediere protagonistii adesea pot tipa, permitându-se si tot felul de acte – oferind o reprezentare redusa a experientei lor. Mediatorii trebuie sa fie capabili sa învete sa foloseasca vorbe “puternice” – în sensul de a se potrivi cu nivelul suferintei exprimate de parti -proiectându-le imaginile. Acesta este un mod de privire care nu înseamna pierderea propriei identitati (a mediatorilor ori a partilor). Este un exercitiu dificil dar extrem de profitabil, pentru ca permite întâlnirea fiintelor umane în realitatea lor (este ca o relaxare, bun si în relatiile cotidiene – nu doar în rolul mediatorului).

Pentru mediator, exercitiul este esential; el de asemenea trebuie sa nesocoteasca toate prejudecatile. Oamenii realizeaza ca în mod constant judeca:

* bun / rau

* frumos / urât

* dragut / obraznic

* prost / destept

* etc.

Oamenii încadreaza pe cei pe care îi întâlnesc ca pe niste “poze” – închizându-i în “rame” – din moment ce gândesc ca viziunea lor este în mod necesar cea dreapta. Mediatorul face în primul rând acest exercitiu de demistificare: întâlneste partile asa cum sunt.

Instrumentul mediatorului este “oglinda”: de fapt, mediatorul ocupa locul unei “oglinzi”,reflectând emotiile protagonistilor pentru a le cuprinde si a le “pasa”. Pentru a face asta, unul dintre mediatori trebuie sa se prezinte ca o “oglinda” clara; ca sa ajunga la un astfel de rezultat, trebuie sa faca fata si unei linisti care – în multe cazuri – sperie grozav. Oamenii îsi umplu viata cu zgomot, gesturi si actiune; oamenii nu sufera golul. (Aceasta se petrece deoarece este expresia unei anxietati profunde de a face orice au în putere pentru a nu întâlni linistea).

Linistea … se învata. Linistea si spatiul sunt intim conectate. Linistea este limbajul sufletului.

În singuratate, natura vorbeste cu sufletul omului – în tacere, omul vorbeste cu sufletul naturii … Gratie linistii, elementele sufletesti devin prezente; o mica schimbare în pozitia corpurilor este de ajuns pentru a arata experienta umana: speranta sau disperare, joaca sau regret, etc.

Odata ce linistea îsi regaseste locul sau, golul umple existenta – fiind binevenit, deoarece este un spatiu al potentialitatii si libertatii. Acest vid / gol stabileste în mod necesar o distanta între mediatori si parti dar de asemenea si între rolul jucat de parte si însusi rolul ei. “Mascându-se”, partile de fapt îsi paraziteaza relatiile. Restul spatiului ramas va îmbraca procesul medierii; este ideal atunci ca mediatorii sa întâlneasca partile – tintind trezirea vocii lor interioare si facilitându-le exprimarea. (E posibil ca acest scop sa ceara o mare umilire, deoarece partile trec de la pasiv la activ).

Mediatorul este (si) ca un spectator al unei piese: el urmareste confruntarea la multiplele nivele ale schimbului dintre parti, împreuna cu confuzia ce o însoteste ori provine din ea. Pentru el – oricum -situatia este mult mai transparenta, fiindca nu este implicat în a-si pastra “distanta” … Dar desi aparent mediatorul nu este implicat, el totusi ramâne o fiinta umana … El nu poate ramâne în afara reprezentarii conflictului atunci când ceva îl conduce la propria sa experienta. Suferinta este universala si este posibil ca unul dintre mediatori sa gaseasca fatete ale propriei experiente în conflictul partilor din mediere; evocarea anumitor fapte îi poate reactiva propria experienta de viata personala.Implicarea experientei de viata a mediatorului în proces este ceva neprevizibil. Acest interschimb face imposibila pentru mediator atingerea distantei cerute de neutralitate; mediatorul atunci poate deveni incapabil sa-si joace rolul.

Am atins aici doua aspecte ale rolului mediatorului: ca transmitator sau catalizator si ca receptor. (Ca exemplu: el combina rolul corului care acompaniaza solistul cu rolul spectatorului – care aplauda sau nu). Acest rol dual este de mare forta pentru mediator; fiind în echipa, întarirea procesului se produce prin faptul ca unul poate fi în relatie cu una dintre parti, facând un schimb cu protagonistii la diverse nivele – dar care nu totdeauna sunt simultane (în acelasi timp). Aceleasi cuvinte pot fi folosite -însa având diverse întelesuri. Completându-se reciproc, mediatorii culeg aceste cuvinte si vorbesc diferit partilor. Mediatorii se gasesc integrati ei însisi în actiune prin rolul dual si permanent – umplând golul dintre parti – ca sa formeze un tot unitar (element esential al procesului de mediere).

Oamenii actioneaza motivati dual, atât în termeni de model (caracter), cât si de inspiratie (divin). Cauzalitatea actiunilor este divizata în doua parti: una pur umana, apartinând individului si una ce nu apartine partii ajunsa în conflict. Deci, actiunea umana devine produsul deciziilor suportate si a celor luate voluntar. Motivatia duala este un element esential notiunii de responsabilitate; pâna la ce nivel se poate extinde dominarea altora si dominarea proprie înseamna deja confruntarea cu situatia.

Dreptatea nu este la mijloc, ci dincolo de aparente; când oamenii aflati la o rascruce care sa le determine destinul cred ca dupa o adânca reflectie iau decizii ca oameni liberi, trebuie sa fie constienti totdeauna de factorii externi lor. (Mintea e influentata de destin – nu destinul de minte). “Cheia” alegerii libere este de miscare între polii aparent opusi (dar care pot deveni complementari) între sine si ceilalti, pentru a dezvolta energia morala si adânci resursele pentru actiune. Lumea e atât de tare ocupata cu aparenta, încât prea putin îi pasa de realitate. (Frecvent, lucrurile nu trec drept ceea ce sunt, ci drept ceea ce par).

Ca oamenii sa-si închipuie o alegere initial nedorita (strâns legata de luarea deciziei din “inima” unui conflict), aceasta trebuie ca produs sa corespunda felului lor de gândire. (Prima desteptare dupa o nenorocire / într-o încurcatura poate fi o clipa foarte amara). Oamenii pot crede ca validitatea alegerii este convergenta dorintei altora – iar schimbarea deciziei lor apare în finalul procesului de mediere. În conflict, mediatorii accentueaza partilor lipsa totala a sensului puterii în a face fata realitatii nedorite de ele (separat) la care au ajuns, subliniind ca dupa acuzatii / în spatele lor ramâne un grad de neîntelegere reciproca – ce se poate vedea. Cel mai adesea, raspunsurile sunt în sinea partilor: arsenalul analitic pus la bataie de catre mediatori îi face sa reduca diferenta dintre cunoastere si constiinta. La sfârsitul medierii, partile pot afirma ca a fost decizia lor de a actiona si a accepta un rezultat care sa le permita a ajunge la încheierea conflictului.

Continut

În cursul medierii, dupa teorie, protagonistii vor trece prin proces în criza, ce îi va duce la rasturnarea situatiei, la momentul crucial care este transformarea din final.

Medierea întâlneste misterul cu care au de a face partile. Uneori, actiunile omului îl conduc împotriva acelei realitati ce îi depaseste întelegerea – dar pe care el vrea s-o ignore datorita greutatii sale prea opresive; omul îsi “construieste” în jurul sau un “zid” al certitudinilor si opiniilor – ca sa-si creeze falsa luciditate care sa-i justifice teama si ignoranta. Omul poate fi consumat de frica, însa refuza sa recunoasca. Copiii au curajul de a face fata misterului: ei se joaca fara teama. Adultii joaca alt rol: cel de a nu le fi frica. Acest din urma comportament duce la respingerea realitatii, pentru ca oamenii uita ca doar confruntarea cu frica le permite s-o depaseasca.Mintea umana este mai complicata decât un labirint. Omul îsi ascunde misterul din viziunea sa, dedicându-si multa energie în a nu-l vedea ori simti. Deschiderea cuiva fata de altii este si o deschidere spre mister. Învatând sa se abandoneze pe sine, omul procedeaza ca si cum îsi abandoneaza postura de izolat (înconjurat de iluzia certitudinilor); evitând aceasta – el îsi cultiva opacitatea si persista în conul sau de umbra. Admitând ca nu are raspuns la orice, omul poate face un pas în exteriorul judecatilor sale imediate, pentru a descoperi acele lucruri care nu sunt în mod necesar albe sau negre, adevarate ori false, etc.

Prin “oglindirea” din mediere, violenta mutuala este transformata si devine violenta unanima: este vorbita aceeasi limba. În procesul medierii, chiar partile în conflict pot sa-si fie reciproc “oglinzi”; acestea ajuta mult succesul medierii. Când violenta fiecareia devine a celeilalte, apare transformarea -partile având aceleasi:

* dureri

* sentimente

* cereri

Nu este prezenta sacrificarea vreunei victime, însa cuvintele “letale” rostite substituie uciderea “bestiei”. De multe ori conflictele nu au logica  nici:

* de ce

* unde

* cum

Sunt – simplu zis – batalii în care fiecare parte combatanta parca si-a pierdut sufletul. Unul dintre obiectivele medierii este si regasirea interioara! Chestionarea proprie aduce oamenii împotriva ambiguitatilor si “impotentei”, permitând pretinderea responsabilitatii si depasirea strânsorii în care au ajuns. Nevoia stergerii vinovatiei însa persista; prin mediere, recunoasterea greselii conteaza, cu insuflarea acesteia în parti.

Din nou oamenii se pot gasi ei însisi în fluxul ignorantei – fiind aflati între recunoastere si vinovatie (între caracterul ce a fost activ si cel ce a consimtit pasiv); în mediere nu este vorba de confuzia rolurilor – ca facând acte pure si impure. (Caracterul fara inteligenta face mult – dar inteligenta fara caracter nu … ). Fiecare om tinde sa-si afirme vointa si sa-i dovedeasca perfecta constructie logica pe situatie – ca fiind cea dreapta.

Pentru a trece de la stilul de operare centrat pe minte si a ajunge la esential – sentimentele – se cere timp; este treaba mediatorului sa conecteze antagonistii cu aceasta dimensiune. Niciodata mintea nu conduce – ea arata numai alternativele; directia finala o hotaraste inima. Contactul cu purul si impurul este greu, în special deoarece sunt mereu amestecate. Confruntarea interioara cu dorinta produce o fluctuatie permanenta, din care – datorita unei medieri de succes – apare simbolismul.

Între violenta si dorinta exista o relatie: superstitia – un element recunoscut ca necunoscut si incontrolabil – în rezultatul unui eveniment în care este provocata. Daca mediatorii localizeaza superstitia în zona conflictului, atunci ei au de interpretat toate semnele care sunt în favoarea ori contra ei, pentru ca altfel actiunea nu mai este în control. O tratare asemanatoare intervine si când partile alternativ / ciclic se accepta ori resping reciproc. Asadar, imaginea pe care oamenii o au despre ei este rasturnata: orice situatie de conflict în care s-ar afla le dovedeste ca au facut opusul dorintei lor.Între altele:

* sentimentul sigurantei

* respectarea diferentelor

* a sti a trai între contradictii

sunt aspecte imediat necesare relatiilor umane, în orice mediu. (Propria siguranta nu depinde de cât au oamenii, ci de cât de multe pot realiza ne-având).

… Drepturile altora sunt întâmpinate prin promovarea tolerantei si întelegerii iar aspectele afective nu trebuie niciodata neglijate. Privind experienta emotionala – exercitiile practice duc la rezultate concrete; de aceea, ele nu sunt de evitat atunci când se intentioneaza rezolvarea unor probleme. Încurajarea comunicarii si educarii comportamentului (neviolent) în mediu este o raspundere personala a fiecaruia. (Chiar si ocurile cu mult contact fizic permit agresivitatii sa se transforme într-un efort constructiv – daca sunt ghidate corect; majoritatea materialelor publicate despre confruntari atrag atentia asupra cauzelor si intereselor implicate, însa doar foarte putini oameni le si aplica). Este o realitate ce trebuie constientizata …

De multe ori, controversele pot fi productiv discutate, însa nu totdeauna sunt rezolvate pe baza rationala. Logica trebuie legata de atitudini si sentimente (în aspectul lor simbolic), pentru ca multe discutii pot fi sterile daca nivelele nerationale sunt ignorate.

Expresia

Sportul este un bun exemplu de a ilustra practici “primitive” ce au caracterizat societatile arhaice: este ca un ritual instaurat ce permite unui individ ori grup (de indivizi ce actioneaza în echipa) sa combata o alta parte; este revelata o întreaga idee simbolica a transcendentei violentei. Sportul se bazeaza pe faptul ca înfrângerea celuilalt este dorita (asa cum în conflicte deseori se petrece). Astfel, numai multumita altora, fiecare se va descoperi mai bun / bine decât înainte; prin mediere, triumful asupra propriei persoane – în primul rând – permite renasterea. Prin ceremonia sportului, oamenii îsi purifica relatiile dintre ei, exorcizând violenta.

Sexualitatea este un alt exemplu: în actul unirii, orgasmul este un cadou total: uitarea proprie pe moment – în eternitate, “moartea” fiecaruia pentru a urma apoi o noua experienta, ce se repeta mereu. Disperata cautare sexuala în care sunt astazi oamenii angajati are înteles numai în profunzimea simbolisticii sale. Oamenii încearca sa-si sublimeze exigentele, “plângând” dupa libertatea destinului si dreptul la a trai; aceasta este recunoasterea propriilor lor existente în relatie cu violenta. “Violenta” orgasmului este intim legata de cea a partenerilor, conducând la unitate. Dar chiar si paroxismul placerii sexuale nu aduce niciodata “purificarea”.

Din moment ce fiecare om refuza a deveni o victima, uneori trebuie substituita victima (poate fi un “tap ispasitor”). Ca si în exemplul anterior, ritualul totdeauna re-începe – pentru ca oamenii nu au vazut lucrurile pâna la capat (pânzele albe); numai un real sacrificiu va fi capabil sa conduca la o mutatie, însa aceasta se întâmpla foarte rar. Implicarea este în sensul ca evenimentul viitor va aduce ceea ce e real dorit: va face ca în sfârsit sa se consume un sacrificiu … În viata curenta, când este:

* golita de continut

* lipsita de speranta

* devotata pasiunilor

în agonia necompletarii, omului i-a ramas sa se agite pentru succesul sau material si încântare; acestea recreeaza violenta într-un circuit infernal si – intuitiv – omul stie ca s-a întors spre violenta originara.

Limbajul sau devine violent interiorizat ori exteriorizat; omul se poate exprima prin doua atitudini, ce sunt contradictorii – dar care provin din aceeasi necesitate, dupa un model ca si cel:

* conservator - când datorita fricii de schimbare, omul se ataseaza ordinii sociale si religioase, care este garantia continuitatii, ajungând în imobilism; refuza miscarea, deoarece explorarea valorilor poate fi amenintatoare si ar putea permite haosului sa se reverse, ceea ce ar dauna societatii atinse cu un efort asa de mare, astfel încât el sustine disperat ordinea stabilita

* revolutionar - când omul este permanent furios împotriva ordinii stabilite, atitudinea sa fiind orbita nu de alta ordine, ci de originea ordinii în curs si de potentialul ei uman

Provocarea este continua în viata cotidiana. De exemplu: un mare numar de violente se înregistreaza în traficul rutier; fiecare stie ca o persoana îsi poate schimba comportamentul – reflectat prin stilul de conducere. Cineva care este foarte pasnic în viata curenta devine un nebun la volan; o enorma violenta este deodata exprimata! (Daca pasagerul este femeie si soferul e barbat, situatia adesea e mai puternica în confruntarea de la volan, pentru ca el se poate simti amenintat în virilitatea sa).

Masina duce oamenii în afara felului lor de a fi – acestia devenind brusc “incontrolabili”; este un parteneriat între automobil si sofer, o relatie duala, însa de asemenea si o identificare. Fiecare adiere de lovitura împotriva puterii sale confera punerea conducatorului în primejdie; este totodata o invazie a teritoriului si pune chestiunea protectiei spatiului (în care omul îsi gaseste propria securitate).

Motivatia conflictelor merge pâna la instinctele arhetipale, pe care medierea le reface la dimensiunile lor adevarate. Luptele cu taurii furnizeaza un alt – mai nobil – exemplu al relatiei pe care omul si-a creat-o pentru el însusi ca sa se confrunte cu el însusi! Aici e, din nou, sfidarea în joc: întâlnirea din arena este într-adevar provocarea însusi a omului; este confruntarea cu profunzimile si misterul. Conflictul este simplu – întâlnirea a doua creaturi razboinice; fiecare devine pe rând “oglinda” celuilalt – gasind în oponent nevoile ce le are.

Este de remarcat cât de des oamenii îsi pun oponentii în cale; de obicei, persoana ale carei mecanisme aduce aspectul împotriva ei însisi – si de care e cea mai mare dorinta de a scapa (atât prin caracter, cât si prin locul ce-l ocupa) – este tocmai cineva apropiat! Este alternativa confruntarii dintre emotii si experienta umana: dragoste si ura.

Razboaiele fratricide (atât între tari, cât si în familii) ilustreaza violenta reciproca manifestata în conducerea partilor spre adevar; protagonistii vor ajunge la paroxismul acelei violente – care poate sfârsi în doua feluri: anihilare sau transformare.

Transformarea este în fapt (simbolistic) evacuarea “tumorii”; numai expulzarea aduce purificarea si împacarea. Dar înainte de a atinge acel punct, fiecare parte a încercat s-o distruga pe cealalta pentru a se salva pe sine. De fapt, ce si-au salvato? Dorinta de putere, posesiune, încântare ?  Ori ce s-a ascuns în spatele acestor dorinte ? Este o continua “îmbrâncire” si “punctare” … Fiecare devine monstrul pe care îl vede în celalalt – cu o perfecta reciprocitate.

Sacrificiul

Jertfa / sacrificiul este o manifestare executata dupa un ritual – având scopul exprimarii adoratiei sau speranta de a îmblânzi nefavorabilul; a existat totdeauna, în forme mai acute sau mai temperate, periodic. Este actul de consacrare asociat ritualului de purificare si are un caracter simbolic, fiind o operatie absoluta aplicata unui intermediar – pentru satisfacerea din plin a dorintelor omenesti.

În ceremoniile rituale de sacrificare ale animalelor, oamenii îsi puneau masti chiar înainte de sacrificiu. Prin virtutile mastii se face împartirea în sine posibila: aspectul violent al fiecarei persoane poate ajunge la maxim omorând animalul – iar celalalt aspect (adevarul propriu), poate fi liber de acel aspect. Caracterul universal al mastii permite exprimarea dualitatii dar numai sacrificiul unei victime reprezentative permite protagonistilor sa-si transceada violenta transformând-o – într-o violent unanima. În mediere, fiecare parte se întoarce la experienta arhetipala de gasire a violentei unanime pentru a se elibera ei însisi, fiind în contact fiecare cu fiinta ce potential ar putea fi.

Astazi, omenirea se zbate sa nu accepte moartea. Multi oameni sunt numai capabili sa-si exprime setea vitala de violenta neînteleasa – o violenta înnebunita de dimensiunea ei reala – care li se întoarce împotriva. Oamenii uita ca si alt spatiu exista – cel ce poate gazdui toate contradictiile; oamenii uita ca acea violenta poate descoperi o imensiune care este a ordinii. Prin mediere, este substituit procesul de tranzitie – astfel ca recaderea în haos este evitata si pacea re-instaurata.În ritualul sacrificiului, victima trebuie sa fie externa conflictului. Aceasta este o necesitate, pentru ca daca victima ar fi fost parte a crizei, atunci ar fi sustinut ciclul violentei contagioase reciproce. Nefiind parte a conflictului, victima este pe deplin apta sa primeasca toate persecutiile si acuzatiile înaintate. Acestea evidentiaza “responsabilitatea” victimei pentru criza si confirma rolul ei (nou), ca purtator al “maleficului”. Este o rasturnare totala a rolurilor; persecutorii au devenitpersecutati. Ei au acum toate motivele ca sa urasca victima; si-au creat pentru ei însisi justificarile necesare pentru a-si muta raul din ei pe victima.Transferul pe noul statut este complet, însa nu suficient. Prima etapa este perioada în care se pregateste sacrificiul. A doua etapa este când victima trebuie pedepsita (este razbunarea pentru raul ce-l are); pedepsirea trebuie sa fie exemplara, totala – deoarece fortele nenorocirii trebuie distruse. Procesul este clar: pregatirea, plasarea victimei în locul cel mai potrivit, alungarea raului din protagonisti în victima reprezentativa si sacrificarea noului purtator al raului; astfel, dezordinea face loc ordinii!

Privind variatele etape ale medierii, se pot vedea mai multe puncte suprapuse în fazeledezvoltarii sale – cu procesul descris anterior:

Mediatorul, ca si victima sacrificiului, este o terta parte, externa, aleasa pentru a întâlni / împlini o nevoie urgenta; este chemat în ultima clipa, când toate eforturile de a rezolva conflictul au esuat si violenta a devenit crescând amenintatoare – reprezentând un pericol (protagonistii sunt prinsi în mrejele violentei absolute si s-ar putea sa se piarda ori distruge prin ea).

Alegerea mediatorilor întruneste aceleasi cerinte ca si alegerea victimei: ei trebuie sa restabileasca ordinea si s-o localizeze la acelasi punct de convergenta – intervenind atât în conflict, cât si fiind externi lui; cum sa-si joace mediatorii acest rol  ?  Victima a fost aleasa pentru a deveni receptorul suferintei antagonistilor si a violentei care este manifestarea ei. Ce sa faca mediatorii ? Ei permit “raului” sa vorbeasca, primind ceea ce este exprimat, devenind “oglinda” la acesta, însa neînsusindu-l; este prima diferenta de baza între ei si victima sacrificiului! Mediatorii întorc spre emitator imaginea suferintei si violentei sale - dar vazute acum prin alti ochi. Gratie acestui fapt, emitatorul are noi aspecte ale problemei: este primul pas într-un proces de dezvoltare, care va face posibila – printr-o noua cunoastere – revelarea fortelor “rele” multiple ale problemei.

Aici este (într-adevar) o diversiune – în sensul ca problema este deturnata temporar. Diversiunea atrage dupa sine o punte – prin mediator – capabila (datorita simbolismului) sa ajunga la formele de transformare.

Deci, fazele medierii sunt strâns legate de etapele ritualului sacrificiului: îmbratisarea “raului”, acceptarea lui, exprimarea si transformarea. (De altfel, determinismul proclama ca “raul” este absenta / lipsa binelui). Aceste faze implica un interschimb permanent, ceea ce face o diferenta între ele fiind conditia mediatorului fata de conditia victimei. Mediatorul este în mod esential agentul schimbarii; toate acuzatiile vin în calea sa dar el se detaseaza de acestea si le “întoarce” – vazute acum într-o lumina diferita – catre initiator. Aceasta produce o adevarata alchimie: lumina ce cade pe întuneric va face un joc de lumini si umbre. Chiar si în acest punct este posibila scaparea din “închisoarea” întunericului. Un început poate fi acum pentru parti, extragându-se ele însele din minciuni – nu numai fata de altii, ci si fata de ele – si sa aiba marea iluzie ca au facut-o chiar ele!

Apoi, ca si victima din ritualul sacrificiului, mediatorul va juca rolul receptorului pentru fortele daunatoare, însa aceasta receptie este un fel de comunicare: nu mai e o rasturnare a rolurilor cu antagonistii, nici un amestec de schimbari ale identitatilor. Mediatorul nu-si asuma responsabilitatea pentru criza. Aceasta cruta antagonistii de întreaga violenta pregatita fata de victima, înzestrându-i cu abilitatea de a deveni ei însisi “persecutati”. Niciodata mediatorul nu ia rolul opresorului – ci faciliteaza indispensabila schimbare a partilor între cele doua pozitii (din persecutor în persecutat), jucat aici orizontal de catre parti, ele însele, nu vertical cu mediatorul. Acest aspect esential al inversarii rolurilor

nu-si adopta o forma definitiva, ci ia o forma de interschimb permanent între antagonisti. De aceea ei -si nu mediatorii – se vor elibera de “rau” si vor culege avantajele.

Medierea îmbraca toate aspectele importante ale ritualului sacrificiului, însa înlocuieste în mod necesar dispunerea rolurilor, din moment ce victima sacrificiului este absenta. Dar victima este doar aparent absenta – deoarece în final antagonistii însisi îi vor juca rolul. Fiecare va deveni “tap ispasitor”, ambele parti în conflict fiind purtatoare ale “raului”, într-o permanenta reciprocitate. Partile sunt în miezul actiunii; în contrast, victima sacrificiului este supusa unei autoritati. Rolul victimei este de a substitui dezordinea cu ordinea, platind; prin contrast – în mediere – partile îsi iau raspunderi.

Victimele

În mediere sunt doua victime: cele doua parti în conflict. Ele singure sunt instigatoarele / purtatoarele “raului” si garantele autenticitatii problemei. Ele nu sunt în relatie de subjugare, ci îsi pot exercita vointa liber. Partile sunt “agentii” schimbarii problemei. Ele se vor elibera de dublurile proprii pentru a regasi acea unitate ce exista în fiecare om. Prin adevar, ele descopera pacea cu altii si cu ele însele. Medierea este un act de creatie, deoarece (prin ea) partile re-descopera si re-experimenteaza procesul violentei din societatea umana. Partile sunt “actori” pe deplin maturi, asigurând cursul“piesei” jucate si concluzia sa. Partile sunt responsabile pentru propria vindecare.

Este stiut ca o dispozitie sufleteasca buna într-o situatie rea face ca “raul” sa fie numai pe jumatate … Oamenii deduc cele nevazute din cele prezente (comparând elementele necunoscute cu cele vadite). De aceea, exista o demnitate care nu atârna de “norocul” vietii: este o anumita atitudine care distinge si pare a-i destina pentru lucrurile mari; este pretuirea pe care si-o acorda singuri – fara asi da seama. Prin aceasta calitate se câstiga respectul celorlalti oameni – si de obicei ea este aceea care îi pune “deasupra” altora mai mult decât meritul. (În legatura cu destinul, exista vorba ca norocul este orb – dar nici nenorocul nu vede mai bine!…).

Actul medierii totdeauna aduce oamenii la oscilatia între contraste (bun / rau, persecutor / persecutat, etc.). În mediere nu mai sunt oameni “buni” si “rai” – din moment ce fiecare este de ambele feluri în acelasi timp. În mediere este parasit moralismul confortabil si judecarea a cui e bun ori rau. A lasa deoparte aceasta dualitate înseamna a confrunta partile cu ceea ce este neterminat în ele si a vedea ce fiinte potentiale pot fi.

În procesul evolutiei experimentate prin mediere, prima necesitate este acceptarea întrunirii cu adversarul. Numai prin aceasta confruntare va fi posibila realizarea unui progres; adesea (la nivel practic) aceasta acceptare este foarte dificila. Într-un substantial numar de cazuri medierea nu a fost atinsa niciodata, pentru ca partilor oponente le-a fost prea teama sa se întâlneasca: ele au respins confruntarea.

A doua necesitate în mediere este trecerea de nivelul dualitatii (nivelul “binelui” si “raului” – si acceptarea ambelor ca realitati alternative). Atunci certitudinile si contradictiile pot începe sa dispara.

Puritatea poate deveni cealalta fata a impuritatii si invers.

Treptat, cererea reala va “erupe”. Aceasta va veni numai aducând antagonistii sa realizeze (prin întrebari) ca nimic nu este de neînteles: adevarul va iesi la iveala, pentru ca este un adevar interior si întoarcerea la normalitate se va întâmpla. Partile vor ajunge între ceea ce este terminat si neterminat în noul domeniu al constientizarii. Mediatorii, întrebând sistematic protagonistii, îi vor conduce la faza finala – a transformarii; partile vor permite “raului” sa le paraseasca, îi vor da un nume si îl vor situa într-un timp care nu este al lor – pentru ca este deja un timp îndepartat. Partile îsi acopera memoria trecutului si pot “declara” aceasta mediatorilor.

Timpul interiorizat duce oamenii la ceea ce sunt: “particule” în universul eternitatii. Asupra transformarii continue oamenii nu au control. Întoarcerea realizata prin mediere este ca si calea strabatuta de eroi (legata de destin). Fiecare are cereri care implica schimbari necesare. (Fiintele umane sunt locuri de confruntare între forte opuse). Întoarcerea petrecuta în mediere apartine miscarii nesfârsite: înlocuirea dezordinii cu ordinea, razboiului cu pacea, etc. (de exemplu, acelasi lucru se întâmpla si cu imperiile, care urmeaza aceeasi derulare – ele se nasc si mor … ).

Deci, totul este miscare. Controlul destinelor este iluzoriu. Spiritul medierii se misca într-un spatiu nesfârsit, unde timpul nu se opreste, care nu are trecut sau viitor, ci numai un prezent etern.

Medierea este un fapt complet social. Este o provocare atât a cunoasterii, cât si a ordinii impuse, datorita nevoii de a gasi solutii noi la nevoi noi.

Medierea este în esenta democratica, una dintre caracteristicile sale de baza fiind sa ofere noi roluri în societate – nu într-o relatie dependenta, ci în postura responsabilitatii si libertatii. Partile aflate în conflict dovedesc / probeaza ca nu pot înainta fara sprijin. Prin mediere, ele îsi re-descopera radacinile. Medierea atinge “inima” conflictului: ceea ce înspaimânta oamenii cel mai mult ca sa-i faca fata, ajungând dupa identificarea acesteia pâna la denumirea si confruntarea sa.

Mediatorul doar faciliteaza exprimarea potentialului fiecaruia. El permite fiecarei parti sa se cunoasca pe sine într-o amplitudine mai mare si sa-si recupereze independenta de actiune. Dupa mediere, persoanele supuse unei ordini impuse pot deveni cele care iau în mâini dezvoltarea unei ordini noi, într-un permanent schimb si o negociere continua. Singura ordine impusa ce nu o pot depasi este cea care le depaseste scopul existentei (si asupra careia nu au putere): destinul.

Vibratia

Modul de perceptie al oamenilor se schimba – iar odata cu el gândirea si reprezentarile valorice.

Exista ipoteze despre o realitate ce nu mai poate fi înteleasa folosind conceptele vechiului univers de reprezentari; exista conceput un model al lumii, vazut ca un complex de vibratii (nu este menirea noastra a-l categorisi cumva, ci doar îl prezentam – ca rod al gândirii umane):

Obiectele fizice, organismele, spiritul sunt – de la natura – dinamice iar formele lor vizibile sunt manifestari stabile ale unor procese care le stau la baza. Procesele (oricare ar fi ele) se desfasoara, vadind o structura ritmica. Ele sunt fluctuatii, oscilatii, unde, vibratii. O descriere unitara a naturii ar fi posibila numai prin deplasarea semnificativa a accentului de la structura la ritm. Modelele ritmice se manifesta la toate nivelurile:

* atomii sunt modele de unde probabilistice

* moleculele sunt structuri vibratorii

* organismele sunt modele fluctuante multidimensionale în dependenta reciproca

Plantele, animalele, oamenii nu sunt numai ceea ce:

* vedem

* palpam

* auzim

* etc.

ci în mod primar sunt complexe de vibratii care vadesc cicluri de activitate si repaus, functiile lor fiziologice oscilând în ritmuri de frecventa diferita. Componentele sistemului sunt legate între ele prin schimb ciclic de materie si energie. Civilizatii si culturi întregi se nasc si pier în cicluri evolutive – iar planeta ca totalitate îsi deruleaza ritmurile si ciclicitatile în sistemul astral de care apartine.

Structurile ritmice sunt un fenomen universal. Pâna si individul uman – identitatea irepetabila a insului, unicatul absolut al fiintei constiente de sine, se exprima pe un fond de ritmicitate. Identitatea persoanei este identitatea unui ritm! Indivizii umani pot fi identificati dupa modul specific de rostire si timbru, de miscare si respirare – toate acestea fiind moduri diferite ale structurii ritmice. (Exista pâna si ritmuri “încremenite”, spre exemplu amprentele digitale sau aspectul grafologic al scrisului de mâna; fireste, acestea sunt doar observatii exterioare – dar ele indica existenta unui ritm personal la baza ansamblului structurilor ritmice, caracteristice unui individ, ele atestând existenta unui “puls interior” care întruchipeaza identitatea personala propriu-zisa).

Imaginile de obiecte separate ar “exista” numai în lumea noastra launtrica a simbolurilor, a reprezentarilor si ideilor … Realitatea din jur ar fi cu totul altfel: ea este un neîntrerupt “dans ritmic” -

din care simturile noastre traduc unele, doar unele game de vibratii, unele benzi de frecventa,transformându-le în structuri vibratorii care, la rândul lor, sunt prelucrate de sistemul nostru nervos (inclusiv creier).

Cercetarea fundamentala urmareste o teorie unitara si completa a particulelor elementare: lumea materiala, fiind o tesatura de conexiuni, n-ar avea în componenta atomilor “particule elementare” – ce sa constea din vreo substanta anume … N-ar fi decât modele dinamice care trec econtenit unele întraltele sub forma unei energii neîntrerupt rotitoare … Toate proprietatile considerate separat vadesc dependente si conditionari fata de totalitate – rezultând din totalitatea proprietatilor celorlalte parti.

Consecventa concordanta a relatiilor reciproce ar determina structura întregii “tesaturi” …

Macrocosmosul ar parea sa contrazica astfel microcosmosul: deci niciodata nu s-ar putea denumi proprietatea unui model individual, ci mereu un ansamblu de modele concordante între ele, din care nici unul nu este mai “fundamental” decât celalalt; lumea sesizarilor noastre macrocosmice n-ar fi prototipul, nici finalitatea ultima a adevarului, ci doar un aspect. În Univers, ordinea implicata ar fi / este astfel înfasurata / descrisa în fiecare fragment, care – într-un anumit mod – contine totalitatea (genele, holograma, memoria, s.a. sunt exemple evidente în acest sens).

Întregul cuprins în fiecare din partile sale (ca proprietate universala a naturii) duce la un tablou vibratoriu – cu infinita sa multime de interferente codificatoare de informatie si nu exclude nimic din experienta umana. Deci, întreaga diversitate a fenomenelor singulare este parte a unui proces – iar sistemele cu auto-organizare cuprind spirit structurat pe niveluri. Desigur ca sistemul integral al Universului sustinut de aceasta teorie este în divergenta cu lucidizarea rationalista a dualismului – prin care lumea materiala (“vizibila”) si lumea spirituala (“invizibila”) sunt privite ca fiind fiecare în parte suficienta siesi … Mereu oamenii au fost preocupati de relatiile de putere dintre spirit si materie (desigur ca privind dual – reversul rationalului este irationalul; material, ilogicul pretinde dovezi).

În lume, rolul stresului si al nelinistii creste … Apare criza care poate împinge oa menii spre o ordine superioara … Transformare, inovare, evolutie – iata raspunsurile firesti la orice criza. S-a crezut si predicat mereu ca o structura sociala rationala impusa si sustinuta cu un sistem de recompense si pedepse ar putea genera armonie … Rezultatele constau pretutindeni în invariabile si lamentabile esecuri / utopii!

Modul de stocare în creier a informatiilor obtinute prin simturi si de reconstituire a perceptiilor (pe de o parte) si lumea ca un domeniu al frecventelor / vibratiilor, compusa din evenimente (pe de alta parte), ar face oamenii ca elementele rezonatoare ale unei matrici – având acces la toate informatiile întregului sistem (empatia, telepatia, evenimentul “deja vazut”, etc. ar fi exemple ce ilustreaza sugestiv vibratia) … Fenomene ca:

* visul (în subconstient)

* halucinatia (în inconstient)

* imaginatia (în constient)

* etc.

se petrec astfel în dimensiunile transcedente timpului si spatiului, calatoria putând fi oriunde – deoarece energia nu trebuie sa se deplaseze “de aici acolo”, pentru simplul motiv ca nu exista nici un “acolo”, toate locurile fiind coincidente …

Fara nimic mistic, re-interpretarea “inversa” unei cunoasteri liniare (la capatul evolutiei careia este absolutul), face parte din mecanismul medierii …

Exemple

Iata 3 feluri prin care medierea poate facilita elaborarea unei noi ordini:

Juridic

Sistemul judiciar încearca restabilirea ordinii – dar la ce ordine se refera?  Asa cum deja am vazut, cel mai înspaimântator lucru este haosul; acesta trebuie evitat, indiferent de costuri. Sistemul judiciar este pazitorul ordinii; acesta e un rol de importanta maxima. Justitia nu poate fi limitata doar la reguli (legi -în sens strict politic). Justitia este a ordinii si e în prima instanta preocupata de ea însasi: a fi just e actul corespunzator unor reguli care contribuie la fericire – ca tinta a eticii. Nu ar fi perfectiune proprie fara virtutea justitiei iar fericirea veritabila nu poate fi în detrimentul altora. Deci, în justitie, se gasesc doua modele de functionare a fiintelor umane: cel practic – asigurând respectul regulilor / normelor sociale si cel etic – cautând perfectiunea în cei mai elevati termeni. Aceasta conceptie a justitiei poate oferi un raspuns nevoii generale de ordine. Asa cum am aratat, ordinea umana este întotdeauna foarte fragila. Imperfectiunea acestei ordini produce nevoia gasirii modelelor de referinta. Într-un eveniment, efortul de re-aducere a ordinii este prin experienta luptei pentru putere (în care violenta omniprezenta este instrumentul esential de recuperare a ordinii). Justitia nu trebuie vazuta ca pedepsind mereu pe cel slab, deoarece asta arunca societatea într-o reciprocitate care limiteaza violenta dar nu o elimina. Trebuie parasita logica relatiei de forta. Închiderea în roluri trebuie lasata deoparte. (Dimensiunea sociala este cruciala în întelegerea razbunarii prin justitie; în unele circumstante, razbunarea poate fi aprobata ca o forma legitima de justitie – atingând pur si simplu un impuls vindicativ, strâns legat notiunii de onoare).

Functia razbunarii este de a reda partii vatamate statutul – restabilind echilibrul deranjat. Prin urmare, sistemul judiciar trebuie sa ia în considerare reparatia pentru victima, astfel ca victimei sa-i fie restituit

locul anterior din societate; trebuie gasita decizia justa ce va reda onoarea victimei si va da o pedeapsa valorizata atât de victima, cât si de acuzat. Violenta actului angajat trebuie sa devina profitabila.

Pedepsirea trebuie sa serveasca unui mod de iesire din violenta. Altfel, pedeapsa nu serveste nici unui scop – si violenta va reîncepe. Pentru a fi restabilita ordinea, trebuie stiut ca ea nu este pur si simplu o ordine exterioara, ci – în primul rând – una interioara! Numai plecând de la ordinea interioara poate fi pace. Din nefericire, sistemul judiciar de astazi îsi îndeplineste foarte putin functiunea sa primara. El este aglomerat (daca nu “bombardat”) de cazuri care n-ar trebui sa ajunga pâna la el. Colapsul familiei si structurilor comunitare lipseste oamenii de prezenta “persoanei întelepte” ce le poate netezi problemele. Lipsindu-le asa o resursa, drumul posibil îi duce la politie si sistemul legal. Adesea magistratilor li se cere administrarea unor birocratii obositoare pentru a promova pacea într-o lume aflata în permanenta cautare a unei noi ordini. În fata oamenilor este o institutie care are tot potentialul de a-si îndeplini scopul dar ca sa-si împlineasca obiectivele îi este uneori dificil … Fundamentele justitiei sunt apropiate de spiritul medierii: promovarea pacii, întelepciunii si armoniei. Aspectul educational este legat – pentru ca într-o promovare trebuie comunicare. Deseori, originile faptelor sunt ignorate; prin urmare, trebuie remediere (gasite legaturile intime si complementare, pâna la relatiile ce pot inversa persecutorul în victima si victima ce poate fi persecutoare). Atunci violenta poate fi transformata. Solutia conflictului poate fi gasita de însusi partile în cauza! Ele pot alege reparatia împreuna, în mod voluntar (indispensabil restituirii echilibrului). În mediere, recunoasterea si confirmarea nelegiuirii este un element-cheie, având importanta pentru ambele parti – apartinând

reparatiei cerute. Dauna victimei nu este ceva usor de trecut. Identitatea victimei a fost modificata, pentru ca a devenit o alta persoana. Reconstituind raul facut, i se permite victimei sa-si stabileasca o distanta de experienta ce a avut-o si sa-si recapete identitatea; victima necesita aceasta recunoastere din partea mediatorilor dar înainte de asta vrea ca actul comis (si consecinta sa) sa fie admis de cine l-a facut. Ea are nevoie de scuze, pareri de rau, cerere de iertare, etc. Este un proces de “liberare” a victimei; cealalta parte poate avea în aceasta etapa experienta “oglinzii” – care-i reflecta sentimentele de rusine si vinovatie (ce în multe cazuri nu sunt recunoscute în acest punct). Aprecierea stricaciunii este legata de reparatie; fara ea, etapa de transformare nu poate avea loc. Durerea niciodata nu dispare complet dar este primul pas catre vindecarea ranii; în viziunea victimei, partea vinovata acum poate “plati” pentru ce a facut si poate acum sa-si reia situatia dinainte. Deci, medierea face posibila aprecierea actului comis (pe care societatea îl gaseste inacceptabil), întorcând situatia într-o experienta centrata pe viitor – nu pe trecut. Medierea urmeaza supremul scop al justitiei – însa utilizând mijloace diferite de ale sistemului legal. Oamenii vor “justitie” asa cum au înteles-o din toate timpurile – având imaginea ca judecatorul, fiind extern problemei si posedând o pregatire înalta, poate garantaneutralitatea si lua decizia corecta. Procesul medierii propune a arata ca partile însele pot poseda aceasta pregatire (cunoastere) si gasi cea mai buna solutie ce s-ar potrivi conflictului. Partile pot deveni agentii propriei vindecari! Aici ne confruntam poate cu o pozitie revolutionara - datorita inversarii operatiei uzuale a individului vizavi de institutiile pe care le -a creat. Acest act confera responsabilitate fiintelor umane – confruntate cu dezordinea pe care ele au creat-o sau îi sunt subiect. Aceasta responsabilizare întruneste nevoia exprimarii curente si conferirea ei poate avea un efect determinant pentru viitor; este produsul unui nou proiect pentru societate – deoarece restituie omului locul pierdut treptat. Omul nu-si poate recapata instantaneu acel loc, ci i se cere o perioada de acceptare. Medierea nu este alta forma de justitie, ci poate fi în tandem cu sistemul judiciar sau alte structuri dar are identitatea sa specifica. Este manifestarea dorintei omului de responsabilitate si afirmarea faptului ca el îsi poate determina devenirea; este dovada ca e capabil de angajare sociala (în conflictul ce-l separa de altii) si de asemenea este dovada ca dezordinea joaca un rol inseparabil în generarea ordinii. Înaintea depunerii plângerii în justitie (etapa preventiva), interventia medierii are cele mai dezirabile forme.

Conflictele latente (ne-exprimate) – ce sunt la fel de devastatoare ca si cele exprimate – pot fi consumate înainte de a cauza vreo paguba substantiala. Uneori ele sunt mai dificil de tratat, deoarece nu sunt recunoscute de catre cei implicati. Partile neaga deliberat, mecanismele de aparare punându-le adesea sa se protejeze ca în fortarete veritabile. Dar odata ce toate acestea sunt depasite, deseori este posibil procesul medierii, într-o dezvoltare de o rapiditate spectaculara. Însa, adesea etapa preventiva a conflictului este dificil de determinat; odata ce a putut fi identificata, cererea e foarte clara: prevenirea escaladarii conflictului si restituirea pacii. Dupa ce actiunea în justitie a fost initiata, situatia poate parea iremediabila si singura dorinta exprimata este confirmarea separarii definitive a partilor.

Pronuntarea verdictului nu înseamna si stoparea conflictului (de exemplu – într-un divort, conflictul poate continua prin copiii aflati în custodia unuia dintre parinti). Daca violenta nu-si gaseste o cale de exprimare, atunci “explodeaza” din nou. Treaba mediatorilor este una foarte dificila. Medierea nu este întotdeauna acceptata (din moment ce partile refuza sa se întâlneasca) ori – în schimb – îsi trimit avocatii sa conduca ostilitatile. Când medierea poate avea loc, gradul discordiei de obicei este foarte mare; s-ar putea ca o a doua sesiune de mediere sa fie necesara, deoarece munca este foarte înceata si rezultatele foarte incerte. Tinta ramâne aceeasi: iesirea din violenta reciproca, pentru a calma situatia si a permite durerii sa se descarce. În general, situatia începe sa se “miste” când intensitatea durerii a fost recunoscuta; este punctul în care e oprita concentrarea exclusiva pe ruperea relatiei si trecut: atunci viitorul poate fi constientizat. Cel putin partial, o dezvoltare pozitiva a relatiilor între parti poate începe – macar vindecarea datorita aceleiasi dorinte: fericirea. În timpul încarcerarii, medierea poate juca de asemenea un rol-cheie pentru viitorul partilor; mediatorii pot face calvarul mai usor de trecut si pot ajuta conferirii unui înteles, restaura speranta si preveni repetarea ofensei. A fi capabili sa exprime sentimentele cuiva si resentimentele, genereaza un efect calmant. Medierea nu este o cale de distragere de la gravitatea anumitor ticalosii, ci permite restituirea unui anumit loc – al infractorului cu sine. Partea vatamata ascultând justificarile celeilalte parti vede cât de necesara este exprimarea regretului cuiva, dubiilor cuiva, suferintei cuiva, ostilitatii cuiva ori caderii în neîntelegere. Confruntarea dintre partile foarte adverse permite contactul direct cu repararea morala (repararea materiala este foarte importanta, însa cea morala este esentiala).

Educativ

Virtutea civica predispune oamenii la viata comunitara. (Actul just este acel act care nu e injust).

Educatia nu poate ignora aspectul social al justitiei. Dreptul la educatie este una din marile victorii ale democratiei. Scolarizarea de buna calitate creste constant, însa – curios – lucrul asupra emotiilor nu este vazut ca un subiect potential. Eforturile curente sunt facute doar în “cetatenie”: examinând drepturile, responsabilitatile si comportamentul. Dar aceasta este tocmai intrarea în domeniul medierii! Exista un interes în teama cresterii violentei din scoli si inabilitatea de a o estompa … Frica de dezordine întareste masurile disciplinare – însa aceasta nu furnizeaza o solutie. Violenta nu este numai între elevi, ei si adulti, ci si a institutiei: relatia predominanta este una de autoritate – aproape orice fiind impus (prin lectia condusa, orar, modul general de operare, continutul învatarii, etc.). Constrângerile se datoreaza regulilor de categorisire clara: ceva este ori bun – ori rau. Scoala este locul de asimilare indispensabila a traiului în societate, acceptând restrictiile si integrarea în comunitate. Prin urmare, este important a recunoaste ca violenta e reala si mereu prezenta – putând cauza reciprocitate – mai ales în perioade de instabilitate. A deveni independent (unul din “stâlpii” de baza ai educatiei) înseamna a trece prin multe stagii diferite. Ca rezultat al crizei de vârsta, totul este o întrebare. Prin medierea în educatie se ajunge la o noua cale de relationare, bazata nu pe autoritate – ci pe ascultare mutuala, împartasire si schimb. Partile îsi lasa deoparte “rusinea” în exprimarea dificultatilor; ele descopera ca si altii pot avea aceleasi probleme – aceasta “ajutând”. Participantii în mediere imediat promoveaza interschimbul si felul de dialog potrivit vietii institutiei. Instruirea în mediere înseamna mai putin solitarism si mai multa solidaritate. Participantii îsi pot descoperi anumite îndemânari personale în a deveni mediatori si moduri de a-si aplica noile cunostinte în conflictele din jurul lor. În scoli, sesiunile de mediere trebuie derulate întâi cu profesorii. Dificultatile unui astfel de proiect provin dininsuficienta motivare a lor si datorita fluxului de transferuri ale acestuia. Stabilitatea si practica îndelungata duce la constructia încrederii. Spiritul medierii permite descoperirea unor noi libertati: educatia pentru cunoastere, relevarea propriului potential, identificarea diferentelor si acceptarea lor, re-învatarea comportamentului, etc. Constientizarea responsabilitatii fata de altii, la nivel individual,

duce la posibilitatea jucarii rolului la nivel colectiv – atât în scoala, cât si în afara ei. Cei ce stiu sa se exprime ei însisi si sa asculte pe altii, îsi exprima de fapt violenta lor – si pot juca astfel un rol activ / semnificativ în mediul lor. În cursul medierii, comportamentul se schimba; de exemplu – agresivii recunosc ca actioneaza diferit: “înaintea medierii, eu loveam primul – dar acum astept cealalta persoana sa loveasca si numai dupa aceea lovesc înapoi”. Cel putin – este totusi – primul pas spre pace! Medierea (care este educatie!) învata individul sa faca fata acelei parti din el ce este situata în afara intelectului / sferei mentale: emotiile si sentimentele sale nu pot fi disociate de comportamentul sau. Oamenii simt înainte de a gândi! (Procesul într-o situatie este ca dupa experienta traita sa fie identificate elementele sale si apoi de procedat la analiza a ceea oamenii simt, gândesc si fac, permitându-se “generalizarea” abia la sfârsit…). Medierea promoveaza cunoasterea, având rezultate inevitabile: initial în mediere sunt relevate problemele experimentate individual; apoi, exprimarea dificultatilor este posibila gratie virtutii respectului mutual stabilit – care promoveaza încrederea ceruta pentru abilitatea atingerii zonelor de experienta adesea ascunse. Experienta unei parti devine de asemenea si experienta celeilalte (parti). Totdeauna – prin aceeasi oglindire – dificultatile unei parti ajunge a fi cunoscuta colectiv. Treptat, o reala împartasire a ceea ce este esential fiecarei parti se întâmpla; efectul este ca partea simte ca nu mai e singura în suferinta ei. Dar tinta este transformarea – pentru rezolvarea situatiei. Calitatea lucrului mediatorilor creeaza calitatea întregului grup si a procesului de mediere. Pentru succes, întâlnirea partilor trebuie sa se produca facându-le sa iasa din rolurile lor si sa-si paraseasca “mastile”. O mediere reusita produce efect multiplicator: membrii procesului se vor manifesta dupa ea prin dorinta de a comunica experienta lor în cercul lor imediat / apropiat (familie, scoala, prieteni, etc.). Odata introdusa medierea, devine imposibila întoarcerea la vechiul stil de operare pentru a raspunde conflictelor.

Energia initiativei duce medierea în sensul deschiderii spre ideea de cetatenie activa prin participare.

Fiecare joaca un rol în societate; fiecare are responsabilitatea / raspunderea sa, care-i permite un loc în crearea colectiva a viitorului – indiferent de problemele ce le poate avea. Daca oamenii sunt capabili sasi îmbunatateasca viata cotidiana si a celor din jur (împartind cu altii putina întelepciune), atunci viata se schimba, ajungând într-o alta dimensiune. Medierea este o deschidere fata de altii, fata de diferente si fata de lume: pentru protejare, cineva nu mai trebuie sa se închida în scoica sa protectoare. Violenta provoaca spaima si spaima provoaca reactii violente. Represiunea, cresterea securitatii, îngradirea, etc. sunt masuri fara a fi luate în considerare cauzele (uneori). Violenta printre oameni poate fi si un “strigat” de ajutor privind traiul într-un mediu dezorientat. Oamenii au creat societatea si sunt raspunzatori pentru ea. Depinde de ei în a oferi noi modele, noi structuri. Pentru a propune o experienta inovatoare cum este medierea, e necesar s-o înteleaga. Oamenii tin “piramida” lumii pe umerii lor; ca sa nu se rastoarne, trebuie sa raspunda chemarii ei. Aceasta este o imensa responsabilitate, care cere efort comun. Iar pâna la urma, converge într-o directie: schimbându-se unii dintre ei, cei din jur se vor schimba. Unii au energia vitala de a o face, altii pot avea inteligenta de a-i lasa sa raspunda chemarii lor. Toti pot fi egali în transformarea ceruta! Oferind initiativei un loc, nu înseamna pierderea propriului loc. Noul model nu este academic, ci uman.

Social

Structurile fundamentale ale societatii sunt într-o accelerata provocare de transformare. Dezordinea exista peste tot si eradicarea ei este un vis; oamenii trebuie sa traiasca împreuna cu ea. Deci oamenii trebuie sa faca fata dezordinii, indiferent ce forma ia aceasta. Din mediere, fiecare ia ceea ce poate asimila; totdeauna aici sunt doua nivele: ceea ce este primit si ceea ce e dat altora. Nu este nici o prioritate de selectare. Pentru asta nu trebuie o reala calificare; ce sunt cerute sunt sensibilitatea si

deschiderea. Oamenii mai putin educati sau cu abilitati înnascute sunt buni în mediere pentru ca nu au inhibitiile dobândite în a-si exprima emotiile si ei pot vedea imediat profundele aspecte ale procesului -

întelegându-i calea spre întelepciune. Mediatorii nu trebuie vazuti ca fiind fiinte distinct superioare, ci simpli oameni capabili sa împlineasca un scop serios. Medierea poate parea uneori dificila lucratorilor sociali; asa cum mediatorii ar fi niste judecatori învatati sa nu judece, lucratorii sociali trebuie sa se concentreze pe emotii – de care, în fapt, au fost învatati sa se distanteze. Mediatorul trebuie sa stie sa simta ceea ce altcineva simte, fara a se pozitiona favorabil ori contra, fara a-si arata simpatia sau antipatia. Prin urmare, lucratorul social relateaza emotiile – mentinându-si detasarea necesara – pentru a permite fiecarei parti atingerea necazurilor, fara a le lasa sa-i “plânga pe umeri”. Într-un climat de solidaritate, medierea permite partilor sa-si depaseasca individualismul si sa devina active comunitar. Este o provocare ce restituie fiecaruia dimensiunea creativa, deoarece prea adesea oamenii au uitat sa faca un lucru împreuna (indiferent de proiect). De exemplu: în zonele neprivilegiate, unde somajul este  problema dramatica, avantajul medierii este ca da partilor utilitatea de a se simti folositoare în societate; fiecare îsi poate descoperi un statut, o demnitate si un respect al rolului sau – totul înbeneficiul comun (poate deveni mediator). Experienta medierii poate duce oamenii împotriva realitatii lor; conceptia pesimista si lipsa de speranta sunt componente ale realitatii care-i împiedica sa-si genereze relatii pozitive si actiuni constructive. Medierea îi pune în contradictie cu un spatiu deschis lor – acela de libertate morala si imaginatie; ei singuri pot gasi solutii creative problemelor ce le au si iesi din marginalizare. Printr-o mediere de succes, se experimenteaza un sens al împlinirii si o satisfactie profunda, oamenii câstigându-si nobila slujba de a fi fiinte umane. Datorita potentialului sau, medierea joaca rolul de regulator social: simultan este capabila sa detecteze si sa trateze problema. (Identificarea timpurie a surselor conflictului joaca un rol preventiv – cu conditia ca astfel actiunea propusa ca solutie sa remedieze situatia). Medierea singura se stabilizeaza! Începuta experimental, se dezvolta pâna la acel punct când este recunoscuta ca necesara. A fi mediator nu este o slujba, ci mai degraba a avea o functie civica; este ca si un cadou altora – o forma de relatie foarte putin vizibila (din pacate) în jur /societate. În mediere limitele sunt determinate de catre parti; ea creeaza o retea de solidaritate între actorii sai, ce nu poate fi selectiva – pentru ca ar intra în contradictie cu spiritul ei. Din nefericire, multi vorbesc despre mediere dar n-o practica – ceea ce duce câteodata la neîntelegere sau interpretare falsa.

Medierea (ca fapt social) este inevitabil o abordare complementara: deoarece nu exista un singur tip de mediere – se poate spune ca sunt tot atâtea forme ca si numarul mediatorilor. Metodele nu sunt atât de importante cât timp obiectivele ramân aceleasi. Localizarea medierii în largul context social o arata ca agent activ în formarea viitorului oamenilor.

Nu insistam pe puntea dintre trecutul cu o mostenire asa de pretioasa si viitorul în care nevoile se schimba. Toate tranzitiile sunt dificile. Ele implica o regiune obscura – a trecerii de la ceea ce este stiut ca lasat în urma la ceea ce nu se stie ca urmeaza. Medierea redusa la o tehnica îsi pierde potentialul. De aceea, este nevoie de curaj în a-i acorda dimensiunile sale reale. Pentru ca lumea sa fie lume, i se cer planuri marete si apoi – punerea lor în realitate. Oamenii sunt interdependenti ca indivizi si fiintele umane totdeauna se confrunta cu diferentele lor. Dar vin momente când se cer:

* libertate

* respect

* încredere

* speranta

Medierea poate fi facilitatoarea acestor momente. Reprezentând aceasta miscare, pregatirea programelor vizând promovarea culturii pentru pace este o realitate; dar pacea în lume nu este o realitate, însa mediatorii stiu ca pacea este cealalta fata a razboiului – este ceva în care oamenii pot face parte activ. Omul vrea constant sa se perfectioneze; mediatorul cauta sa creeze lantul solidaritatii cu partea neterminata a oamenilor (cealalta fata, nevazuta) – pentru reîntregirea la care aspira umanitatea de la început.

În istorie, autoritarismul excesiv exercitat de religie a limitat totdeauna dezvoltarea gândirii stiintifice. Nu insistam aici nici cu exemple din medierea:

* culturala

* politica

* economica

* militara

* etc.

Principiile medierii se aplica la fel în toate conflictele, de orice nivel ar fi. Ceea ce am vrea sa se perceapa prin aceasta lucrare este ca sa fie vazut un “tot” unitar – în abordarea diverselor conflicte cu care oamenii se confrunta în viata. E demn de retinut ca procesul este identic – fie între persoane, fie între institutii! Asadar, este de înteles ca partile (oriunde / oricine ar fi ele), sunt în cele din urma reprezentate de persoane – iar problema în disputa e invariabil legata de ele.

Reflectii

Prin mediere este posibila asa-zisa reconciliere dintre doua parti; dar aceasta implica o a treia parte … Faimosul proces al criminalilor nazisti dupa cel de-al doilea razboi mondial a fost posibil deoarece a fost facut de aliati; procesul comunismului românesc dupa revolutie nu a fost posibil –deoarece români pe români – de aceeasi natie! – nu se judeca (astfel) iar o putere exterioara nu a fost interesata într-o astfel de organizare … Totdeauna, dupa lupta “pentru” libertate, urmeaza lupta “cu” libertatea …

Analogia cu jocul de sah este sugestiva: tabla cu patratele sale – albe si negre – poate fi vazuta ca simbolizând harta lumii, unde un patrat este o tara; fara un patrat / tara (lipsa) jocul nu poate fi … fiindca are nevoie de toate spatiile … Relatiile dintre piese se supun regulilor si despre acestea vorbim:

Violenta politica apare sistematic în fenomenele conflictuale intra si inter statale.

(Antagonismele pot fi interne sau externe). Forma prin care oamenii se combat zilnic este eficace pentru a determina si întelege structurile sociale carora le apartin. În cele mai multe cazuri, conflictul este individualizat si circumscris în jur; aceasta largire, la scara mondiala, a dus la disparitia bipolaritatii – ce ascundea bine unele fenomene – si a lasat câmp spiritelor sa fie mai libere.

Obstacolul specificitatii observatiilor este în principiu al însusi conflictualitatii:

* farmecul

* influenta

* puterea

* frustrarea

* tensiunea

* raportul de forte

* controversa

* agresivitatea si agresiunile de tot soiul

* rezistenta si lupta

nu sunt izolate, ci reglate de o logica proprie si prezenta – având caracterul unor generalitati globale.

Mai precis, daca ele nu tin de o stricta violenta politica, este din ce în ce mai putin evident de ce ar tine. Razboaiele au ca efect distrugerea coerentei si unitatii. Violenta este difuza si pacea se distinge ca pauza între razboaie. Politica interna si politica externa se întrepatrund, razboaiele civile urmeaza matricea razboaielor scurte (si prolifereaza!), transnationalitatea multiplica sursele beligerante, etc.; caracterul interdisciplinar al fenomenului conflictual constituie un ordin de dificultate în tratarea lui.Într-un conflict armat, militarii natural se preocupa de:

* aspectul sau tehnic

* amploarea luptelor

* sistemele de arme

* tacticile utilizate

sub autoritatea sefilor. Viziunea strategica fiind subordonata eficacitatii imediate, mijloacele deapreciere a aspectelor politice sunt ca acceptiune îmbratisate de factorii de decizie. Când este vorba de defensiva si ofensiva sau repaus ori mobilitate, atunci nu mai e loc nici pentru neutru, nici pentru ignorare. Este ceea ce e integrat în determinism.Existenta în lume este vulcanica: frontierele deschise favorizeaza invaziile; daca sunt flexibile, atunci unesc ori despart (zonele tampon, enclavele, culoarele, etc., sunt exemple); istoria, etnia, modul de viata, iredentismul, religia, cultura, saracia sau bogatia, invidia, frica, hegemonismul, imigrarile, nomazii, prezervarea mostenirii si atâtea altele sunt tot atâtea cauze de conflicte ale colectivitatilor. Medierea atinge probleme de natura diversa (discriminarea legata de nationalitate, instalarea într-o alta tara, netratarea refugiatilor, controlul frontierelor, etc.).

Pe plan international, rationalitatea se impune pentru a face fata dezordinii: configuratiaraporturilor de forte reflecta echilibrele sau dezechilibrele existente, efectele polarizante ale marilor puteri în sistemul international exercitându-se sau nu pe ansamblu – pe de o parte – si pe de alta parte, se manifesta heterogenitatea celor ce se înfrunta. Omogenitatea ideologica sau sociala s-a atenuat în timp, recent amplificându-se heterogenitatea. (Razboiul rece, care a facut complici din adversarii ce au practicat descurajarea, este un exemplu în aceasta optica). De exemplu: monocentrismul american de astazi atenueaza antagonismele – omogenizând – însa pe de alta parte accentueaza reactii ostile heterogene.

Este adevarat ca de-a lungul timpului / istoriei de pâna acum (antichitate – ev mediu – epoca moderna), polul civilizational dominant s-a mutat de la est la vest (Orient – Europa – America), pe directia migratiilor majore dintotdeauna, urmând în fapt sensul aparent al “miscarii” soarelui pe cer –înspre unde apune putin mai târziu …9

În orice razboi, adevarul este prima victima. Manipularea informatiei este foarte importanta.

Propaganda poate accentua:

* nationalismul

* religia

* inegalitatile sociale

* frustrarile

* imperialismul

* tradarea

* etc.

pentru a revolta masele împotriva conducatorilor. Anumite opresiuni si anumite violente (simbolice ori represive), larg anonime – ce obisnuit lasa pe multi indiferenti – apar astazi uneori prin mass-media ca inacceptabile, fara ca spectatorii sa observe ca si ei însusi sunt victime. Se poate spune ca mijloacele de informare fiind instrumente ale democratiei au rol pacifist – dar în multe cazuri ele multiplica (imediat) amploarea conflictelor.

Din moment ce, fata de importanta drepturilor omului, ele ramân cele mai vizibile, în ochii maselor defavorizate – inegalitatile, etalarea luxului, s.a., toate intra în atingere directa cu ostilitatea si prejudecatile, sentimente care nu sunt de natura sa le creeze punti! Între elementele transnationale ca surse ale violentei politice de contestare, represiune si opresiune, mai pot fi evocate:

* fluxurile ideologice

* pulsiunile religioase sau culturale (ca sectarismul si agresivitatea)

* migratiile (accentuînd depopularea sau popularea)

* somajul

* urbanizarea

* miscarile de capital

sau combinatii ale acestora.

În toate cazurile, complexitatea manifestarilor de violenta, ramificatiile lor si jocul lor conduc de la un conflict la altul. Violenta co-exista cu omul si politica. Agresiunea înca nu a fost definita; diplomatic (sunt termeni care o disting de razboi), exista cuvinte ca:

* bombardament

* blocada

* embargo

* infiltrare armata

* invazie

* mercenari

* etc.

Dar agresiunea este întotdeauna prin:

* spionaj

* incitarea la rebeliune

* atentat

* persecutarea minoritatilor

* actiuni subversive

* etc.

Toate sunt actiuni (indirecte) – unele armate, altele economice, ideologice sau culturale. Într-un anumit fel – si diaspora (ca azil în exil) este legata de acestea.

Nu se poate chiar un ecumenism al identitatilor vecine – pentru ca exista totdeauna un clivaj

între:

* egoism si ostilitate

* aspiratie si putere

* protectie si protectorat 140

* s.a.

De aici rezulta si dificultatile gasirii criteriilor comune ale conflictelor - pentru tratarea lor. De exemplu: greva este un mijloc de presiune pentru exprimarea unor insatisfactii si revendicari dar poate ajunge numai pâna la violenta împotriva conducatorilor (este o violenta simbolica); lupta de clasa e opusa (este o violenta structurala). În plan interstatal, la fel ca indivizii, puterile se concureaza,rivalizeaza, îsi opun sentimentele, valorile si interesele; ele se supravegheaza, se pun în posturi dificile ori daca este nevoie fac aliante – totul în perspectiva pacii sau unui eventual razboi.Incluzând violenta difuza la toate nivelele ecuatiei, ceea ce o retine nu este simetria ori asimetria conflictului (când partile par inegale), ci barierele de trecut de la intra la ultra conflict.

Conflictul este un cameleon; la fel sunt:

* razboaiele

* terorismul

* loviturile de stat

* etc.

Astfel – în functie de intensitatea conflictului – se combina parametri ca:

* modalitatile

* formele

* mijloacele utilizate

Prelungirea si metamorfozarea lor depind în mod esential de societate. Autonomia, gherila si revolutia sunt produse ale conflictelor care exista, nu conflicte despre care se vorbeste; ele sunt de maniera diferita dar reflecta aceeasi tesatura economica, politica si culturala. Influenta marii puteri provoaca o mutatie a violentei (un exemplu este virusul democratic introdus în societatile unde destabilizeaza regimul).

Cresterea pe glob a diferitelor planuri, niveluri, împletiri, tesaturi ale omenirii, continua cu viteza exponentiala – nu spre nemaiexistente spatii neocupate, ci spre intervalele mai putin dense – spre interstitii, articulatii, conexiuni, suprapuneri, s.a., care reclama alte abordari din partea indivizilor, a colectivitatilor, a natiunilor. Lumea devine din ce în ce mai mica. Dar total invers, omul parca devine din ce în ce mai mare – iar odata cu el cresc problemele care (de altfel) au si fost numite “globale”.

Aceasta înseamna ca modul de perceptie însusi trebuie sa se schimbe.

Fortele combinate ale localizarii si globalizarii sunt cele care contureaza viitorul economiei: localizarea presupune cresterea puterii economice si politice a oraselor, provinciilor si altor entitati de nivel sub-national; împreuna cu globalizarea accelerata a economiei mondiale, localizarea ar putea revolutiona perspectiva dezvoltarii umane sau conduce la haos si o crestere a suferintelor umane.Localizarea poate îmbraca forma unei cereri generale pentru o participare mai larga a populatiei în politica ori poate lua forma cererilor de crestere a autonomiei locale care poate conduce la descentralizare sau recunoasterea oficiala a unei identitati culturale locale; dar localizarea poate duce si la împovararea peste masura a administratiilor care nu mai sunt în masura sa poata asigura infrastructura si serviciile pe plan local, fiind nevoite sa se împrumute masiv si sa efectueze cheltuieli mari, facând – astfel – necesara nterventia guvernelor nationale. Împinse la extrem, cererile de autonomie locala pot conduce la conflicte etnice si razboi civil. De asemenea si globalizarea ofera ocazii si riscuri deopotriva: largirea pietelor si dezvoltarea tehnicii poate duce la o crestere a productivitatii si îmbunatatire a nivelului de viata; dar ele pot conduce si la instabilitate si schimbari nedorite – ca teama de reducere a numarului locurilor de munca prin patrunderea importurilor din strainatate, instabilitate financiara provocata de fluxurile inconstante ale capitalului (strain) si amenintarile la adresa mediului la nivel global. Cu toate acestea, globalizarea si localizarea sunt amândoua inevitabile.

Noua ordine internationala politica este cumva imprevizibila – ca si jocul de carti; circula teoria conspiratiei mondiale sau reorientarea împartirii planetei (care nu ar mai fi ideologica, Est / Vest -

comunisti / democrati, ci economica, Nord / Sud – bogati / saraci). Orientarea globala este însa pentru integrare – respectând diferentele de identitate; polii de putere ramân actuali cât dominatia se exercita din aceleasi surse: imperialismul banului a capatat amploare în ecuatia ca economicul determina politicul si nu politicul determina economicul. Cortina de fier cazuta a fost semnalul acesteia,evenimentele aratând termenul lung al schimbarilor rezultate.

Realitatile economice, politice si militare se înscriu, într-o maniera complexa, atât pe termen scurt (usor de observat când se produc), cât si pe termen lung (mai dificil de decelat). Peisajul geostrategic european este într-o mutatie continua – ansamblul evenimentelor de pe continent relevând amploarea conflictuala existenta la diversele nivele ale comunitatilor. (Integrarea nordului planetei întrun sistem de securitate raspunde acestei situatii).

La nivel international, de multe ori se întâmpla ca rolul unei puteri sa nu fie de forta, ci de mediere a conflictelor. O putere realista se poate manifesta si asa, credibilitatea si taria sa chiar crescând astfel – imaginea si pozitia sa în peisajul global având multe de câstigat.

… Opinia unora este ca oamenii nu mostenesc aceasta lume – ci o împrumuta de la copiii lor!

Mediere / negociere

Comunicarea este procesul prin care oamenii sunt informati si îndrumati pentru a obtine rezultate cât mai bune. A comunica eficient înseamna nu numai a-ti pune gândurile în ordine si a le prezenta într-un mod accesibil, ci si a le exprima într-un fel care sa capteze atentia receptorului.

Principalele avantaje ale unei comunicari eficiente sunt:

* câstigi cooperarea celor din jurul tau

* dai nastere la mai putine neîntelegeri

* descoperi ca oamenii devin mai întelegatori

* esti perceput ca fiind o persoana placuta, pe care merita s-o asculti

* devii mai metodic

* îti maresti capacitatea de a gândi clar

Comunicarea este o activitate complexa, care implica stapânirea artei conversatiei, capacitatea de a negocia si de a convinge, de a-i învata pe altii, etc. De multe ori se dovedeste ca este mai important modul cum comunici decât ce comunici; pentru a comunica eficient trebuie ca mesajul tau sa fie interpretat corect de catre persoana careia îi este destinat.

Medierea propune miscarea de la

* dezordine

* individual

* inconstient la

* expunere

* irational

* haos

* s.a.

* ordine

* colectiv

* spirit

* transformare

* rational

* cunoastere

Apelând emotional partile în confruntare, medierea lucreaza de la afectiv la cognitiv – pentru o noua abordare si ordine.

… Oamenii negociaza în fiecare zi a vietii lor, desi de cele mai multe ori nu constientizeaza acest lucru. (Multi cred ca negociatorii sunt doar oamenii care rezolva situatii tensionate). De fapt, negocierea este o metoda eficienta de gasire a solutiilor pentru satisfacerea unor necesitati, cumentiunea ca rezultatul negocierii trebuie sa fie acceptabil pentru parti. Fie ca este vorba despre necesitatea de a rezolva niste dificultati sau de a stabili termenii unui contract, negocierea permite indivizilor sa încerce sa obtina ceea ce doresc si – în acelasi timp – sa dea si celorlalti sansa de a-si atinge scopurile.

Când ceea ce vrei tu sa obtii este controlat de altii, nu este usor sa-ti atingi scopurile; pe de alta parte, atunci când tu detii controlul, celorlalti le va fi deseori greu sa obtina ceea ce vor. (În realitate, de cele mai multe ori, nici una dintre parti nu obtine rezultatul dorit). De altfel, în mediere si negociere foarte importanta este empatia (tendinta receptorului de trai afectiv – prin transpunere si forma de intuire a realitatii – prin “identificare”).

Tratativele sunt deseori privite de oameni ca fiind activitati ce “înghit” prea mult timp si energie – mai mult decât au ei la dispozitie; de aceea, unii opteaza pentru cai mai putin eficiente de a obtine ceea ce doresc: a lasa o persoana neutra sa decida asupra rezultatului este doar în aparenta mai simplu decât a ajunge – de comun acord – la o întelegere. Decizia luata de un arbitru este de cele mai multe ori contestata de ambele parti, care declara (fiecare) ca nu au obtinut ceea ce au dorit. Uneori medierea este cronofaga dar daca nu reuseste sa puna partile în situatia solutionarii conflictului, cel putin le poate determina sa depaseasca unele piedici din calea lor.

În cazul negocierii, multi oameni pot s-o evite – crezând ca a negocia înseamna a renunta la propriile dorinte, a intra în conflict cu cineva sau a-i intimida pe ceilalti pentru a-i determina sa faca niste concesii; aceste lucruri se pot întâmpla doar când nu se cunosc destule lucruri despre negociere.

Medierea “lumineaza” / deschide ochii asupra acestora aspecte!

Motivul pentru care uneori sfârsesti prin a ceda se gaseste în parerea pe care o ai despre tine

însuti. S-ar putea ca tu sa:

* nu-ti dai seama ca te afli în mijlocul unui proces de negociere si sa presupui ca doar cealalta parte are atu-uri

* crezi ca renuntând îi vei face o placere celeilalte parti implicate

* crezi ca nu ti se cuvine sa obtii tot ceea ce ceri

De obicei, cei care cedeaza usor sunt cuprinsi de regrete mai târziu – când îsi dau seama ca ar fi putut face o “afacere” mai buna; mai mult, cedând prea usor vei da dovada de slabiciune si acest lucru îti va afecta imaginea, chiar pe termen lung. Nu uita ca nu trebuie sa renunti niciodata la ceva fara sa obtii altceva în schimb!

Principalele motive pentru care sfârsesti intrând în conflict cu cei cu care negociezi sunt:

* te lasi afectat de comportamentul sau de remarcile celorlalti

* reactionezi agresiv la ceea ce tu consideri a fi o solicitare nerezonabila sau o lipsa a dorintei de cooperare

* pleci de la ideea ca persoana cu care negociezi îti este ostila

Izbucnirea unui conflict între doua parti care încearca sa negocieze înseamna – de obicei – ca ambele parti au confundat negocierea cu o confruntare a personalitatilor. Ar putea fi cazul medierii sa intervina! Daca refuzi sa raspunzi la atacurile personale si te concentrezi asupra subiectului principal al negocierii, celorlalti le va fi greu sa se certe fara un partener – desi unii vor încerca. (Este important sa retii ca pentru un conflict este nevoie de doua parti).

Motivul pentru care ai putea fi determinat sa capitulezi este în strânsa legatura cu modul cum percepi tratativele. De exemplu – poti gresi pentru ca simti ca trebuie sa accepti solicitarile cuiva care are o mare influenta asupra ta sau crezi ca intimidarea partenerului face parte din “joc” – ca este normala în cursul tratativelor. Cealalta parte te poate intimida numai daca te lasi intimidat! Te-ar putea ajuta în acest sens gândul ca persoanele care ameninta sunt de fapt mult mai nesigure pe propriile lor puteri decât sugereaza comportamentul lor. Sustinându-ti politicos – dar ferm – punctul de vedere, nu le vei permite celorlalti sa obtina tot ceea ce vor, în defavoarea ta. Aminteste-ti mereu ca este dificil sa încerci sa intimidezi pe cineva care nu lasa sa se vada nici cel mai mic semn de intimidare.

Multi oameni considera ca negocierea este o întrecere. Logica spune ca acolo unde exista un învingator trebuie sa existe si un învins. Dar – în negociere – a avea învingatori si învinsi este cât se poate de nerecomandabil, pentru ca partile nu reusesc cea mai buna “afacere” posibila, ele încercând numai sa se întreaca una pe alta.

Persoanele care considera conflictul ca fiind parte integranta a negocierii nu s-au gândit serios ce pot realiza prin acest conflict; conceptii eronate – datorita carora negocierea poate esua – sunt ca:

totul este sa obtii ceea ce ti-ai propus (nu conteaza ce doreste celalalt) ori totul e sa-ti învingi partenerul! Persoanele având astfel de conceptii încearca sa convinga cealalta parte sa accepte o anumita conditie; daca aceasta conditie este acceptata în detrimentul altor aspecte, negocierea va fi în final nesatisfacatoare pentru ambele parti.

Când rezultatul nu este reciproc avantajos, “învinsul” nu se va simti deloc implicat în procesul de obtinere al acestui rezultat si nu-si va da silinta sa respecte conditiile întelegerii. Pâna la urma, “câstigatorul” va avea atâta bataie de cap si va pierde atâta timp, încât va realiza ca de fapt nu a câstigat mare lucru.

Se poate spune ca tratativele sunt reusite doar daca partile ajung la o întelegere care sa le convina amândorura. Temerile referitoare la negociere se datoreaza – în general – unei lipse de întelegere a procesului si a avantajelor sale. Daca vei persevera în a evita sa negociezi, nu vei afla niciodata cât de mult poti câstiga cu ajutorul negocierii. Primul pas spre o negociere eficienta este întelegerea faptului ca negocierea nu este o întrecere, ci o oportunitate de a stabili relatii de buna colaborare. (Deseori, o negociere poate forma baza unei legaturi solide între parti). Când vrei sa cooperezi sau sa finalizezi o întelegere cu cineva, negocierea este o metoda excelenta de rezolvare a problemei.

(Este adevarat ca sistematic, atât mintea, cât si trupul, îti sunt supuse la multe încercari – în mod separat; viata înseamna presiuni zilnice asupra ambelor – la fiecare persoana). Asadar, în tratarea conflictelor, medierea si negocierea sunt cai bune de solutionare; totul este sa stii cum si când sa le aplici.

În aceasta lucrare nu am detaliat medierea în amanuntele mecanismului ei, deoarece studiul si practica sa trebuie s-o faca! Ca atare, salutam orice interes pentru lucrul nesuperficial asupra medierii.

Mentionam ca, daca este necesar, putem realiza si un al doilea volum – având spre deosebire de prezentul, nu trei parti, ci doua: structura si efectuarea medierii; suntem recunoscatori oricaror observatii (aprecieri sau critici) privind aceasta lucrare.

Cazuri

În mediere, nu partea teoretica este importanta, ci practica ei. Sunt destui oameni care vorbesc ori scriu despre ea dar n-o exerseaza. Cei care se rezuma la stiinta stiintifica uita de stiinta vietii.

Cazurile urmatoare sunt însiruite alfabetic (similar cu jocurile din prima parte a lucrarii), fara o sistematizare – utilizatorii fiind liberi s-o faca oricând, în functie de interesul ce i-ar determina gruparea într-un anume mod; ele sunt doar aspecte ale medierii, pigmentate cu unele pilde si exercitii:

A – Z

Atributele

Bibliografie

Ciocanul

Defilarea

Electoratul

Fericirea

Greva

Haosul

Istoria

Întâlnirea

Joc

Lupta

Mineriadele

Numele

Oul

Papusa

Razboiul

Scorpionul

Seicul

Tatal

Tara

Ura

Viciul

Ziarul

*Atributele

Exprima 4 caracteristici prin atribute despre 4 lucruri: o camera alba, un animal domestic (la alegere), un animal salbatic (la alegere) si mâncarea favorita. Rezultatele pe care le-ai scris apoi vor fi comparate cu inlocuirea celor 4 lucruri prin (în ordinea lor): casatorie, tu însuti, devenire si sexualitate.

Analizeaza acum cu ceea ce stii ca-i adevarat despre tine!

Ciocanul

A fost odata un domn care mergea acasa cu o pictura sub brat; si-a dorit-o asa de mult – si acum parca nu-i venea sa creada ca a cumparat-o! Si-a cheltuit toate economiile pe ea dar merita – pentru ca pictura era magnifica…Mergând spre casa, barbatul se gândea unde sa agate pictura: în mijloculsufrageriei – într-un loc foarte vizibil, de unde putea fi admirata – parea a fi locul cel mai bun. El si-a planificat totul, chiar si cuie cu capatâi “frumos” avea în buzunar – pentru tablou. Dar ajuns acasa, omul realizeaza ca nu are ciocan. “Am sa împrumut de la vecin…”. “Pe de alta parte”, îsi spuse, “vecinul nu m-a salutat azi dimineata asa cum face de obicei”. “Poate ca nu-i nimic sau poate este din cauza câinelui meu care a latrat toata noaptea trecuta? ” El îsi continua firul gândirii – “e adevarat, nevasta-sa n-a fost prea prietenoasa când ne-am ciocnit luni dimineata…” Un lucru a condus la altul si el si-a amintit ca administratorul crede ca-i un om dificil si posibil ca si alti vecini gândesc la fel…A sfârsit fiind convins total ca vecinul este suparat pe el. Incapabil sa mai tina în el, a ciocanit în usa vecinului si i-a strigat acestuia (care a fost uluit): “Poti sa-ti pastrezi ciocanul tau nenorocit, nu am nevoie de el!…

”Morala: Îti zice ceva aceasta poveste ? Noi totdeauna credem ca stim ce gândesc altii: gândim în locul lor! (Este una din cele 1001 de cai a începerii conflictelor).

*Defilarea

Comportamentul este posibil sa contribuie la înrautatirea situatiei. La o defilare, mama care îsi urmareste odrasla total iesita din ritm în cadrul paradei, spune: “Toata lumea greseste, numai baiatul meu tine pasul”. Morala: Daca vezi numai ceea ce vrei sa vezi, fara a-i întelege pe altii, atunci nu stii ce poate determina anormalul.

Electoratul

Alegerile supun opinia publica propagandei. Candidatii încearca sa corespunda intereselor / necesitatilor celor care îi voteaza; metodele pe care ei le utilizeaza fata de populatie pot duce la conflicte, mai ales când – deseori! – mesajele (ale lor sau ale altora) nu întâlnesc asteptarile unor segmente ale electoratului. În general, analistii politici si jurnalistii sunt perceputi de societate ca jucând rolul mediatorilor. Însa traditional, într-o campanie, nu cei preocupati într-un fel sau altul de derularea ei vor fi legati de medierea unui conflict, ci exponenti ai societatii civile. (Justitia îsi are locul în sistemul legal al comunitatii dar am vazut ca reparatia prin ea adesea nemultumeste partile). Chiar si într-o democratie mai putin consolidata, procesul medierii are succes când îsi urmeaza principiile. Tratarea conflictelor nu va fi asadar printr-o masa rotunda televizata, ci – respectând conditia confidentialitatii – va fi o “masa rotunda” organizata discret. Întelepciunea liderilor de opinie ale partilor le poate conferi atitudinea de a accepta o reala comunicare (de tip emitator – receptor) fata de:

* obisnuintele

* credintele

* valorile

* comportamentele

grupurilor pe care le reprezinta. De exemplu, unele seminarii / conferinte îndeplinesc aceasta functiune; se stie ca orice fel de propaganda are la baza deturnarea cognitiva (o deliberata manipulare de simboluri), exploatând faptul ca în general oamenii prefera coerenta în locul complexitatii realitatii, având predispozitia pentru o imagine simplificatoare – chiar daca e ilogica sau incompleta. Echipa mediatorilor va “vedea” dincolo de acestea – tintind cauzele conflictului (în lucrul lor cu reprezentantii partilor).

Înaintea desfasurarii unei activitati practice, pentru exersarea unei rezolvari de problema,facilitatorul prezinta participantilor pasii importanti:

* definirea problemei

* clarificarea problemei

* însemnatatea emotionala

* creionarea solutiilor

* alegerea unei solutii posibile

* precizarea rolurilor

* aplicarea solutiei

* estimarea / evaluarea

Pe un panou, facilitatorul prezinta sub titlul “Cine-i Domnul Negru”, fotografiile unor personaje mai putin celebre din viata publica. Fotografiile pot înfatisa respectivele persoane în mai multe ipostaze (la lucru, cu copiii, la o întrunire, etc.). Adevaratele întrebari din exercitiu sunt însa: cine-i domnul “Negru” si ce îi determina pe participantii la întrunire sa creada ca este o anumita persoana din fotografiile înfatisate. (Domnul Negru este un personaj imaginar dar participantii nu stiu asta). Grupul va fi împartit în perechi, participantii având a discuta între ei despre ce îi face sa aiba încredere într-un anumit personaj si nu în altul, având totodata de “separat” persoana de problema politica în sine.

Desigur ca la dezbaterea în plen ulterioara, pot fi atinse prin comentarii aspecte legate de cultura proprie si de faptul ca atentia multor oameni este atrasa mai mult de chestiunile negative decât de cele pozitive ori ca uneori nu este suficient – sau chiar de prost-gust – a spune ca unii sunt (foarte) buni întrun anumit domeniu, s.a.

Fericirea

Fiecare om are un inconstient structurat ca un “limbaj”, în virtutea caruia el este propulsat spre satisfacerea dorintelor, principalul “personaj” din “cartea” unei vieti fiind – incontestabil – fericirea.

Optimizarea raportului dintre dorintele satisfacute si cele existente deschide perspectiva fericirii numai în conditiile maximizarii raportului dintre valorile create si cele dobândite. Pentru a-si satisface scopurile, omul nu-si este suficient sie însusi, ci are nevoie de altii, vazând în aceasta nevoie un interes pragmatic – urmarit voluntar. Omul tinde sa se afilieze cu ceilalti dupa calitatea învatarii sociale pe care a realizat-o. Asumarea oricarui risc pune oamenii în situatii de conflict dar nu este nici un motiv de teama! Conflictele pot fi rezolvate…Preludiul succeselor oamenilor sunt cortegii de conflicte. Nu întotdeauna actiunile “bune” au efecte succesuale în conditiile date. Succesul nu este o valoare oarecare servind orice stare de lucruri – ci valori încarcate cu germenii progresului. Numai aceasta forma de succes rezista timpului. Riscurile, în astfel de conditii, sunt imense; cei care si le asuma constituie exemple de mare tarie si caracter, de pasiune puternica pentru adevar si multa responsabilitate. Pildele marete nu sunt izolate, ci exprima atitudinea unor grupe sau generatii. Din aceasta cauza, ele sunt traite nu ca succese individuale, ci de grup sau de generatie. Fireste, nu toate solicitarile sunt maxime dar angajarea în actiuni de mai mica amploare, care implica însa cutezanta, presupun nu numai curajul ci si riscul de a obtine sau nu succesul – cu toate consecintele. Cu câta durere striga cineva când se socoteste las! Durerea de a se simti las în fata unei situatii de risc este mai mare decât cea de a avea un esec. Nimeni nu obtine toate succesele ce si le doreste în viata dar daca lupta le obtine pe cele mai multe dintre ele. Omul las este disperat pentru ca nu mai are nimic de asteptat. Traieste în gol. Situatia nu-i mai apartine. Interesul omului de a-si “cultiva” sentimentele este sinonim cu interesul de a obtine

fericirea (si nu îndeplinirea idealurilor). Fara sentimente nu exista societate. Medierea se adreseaza sentimentelor. Emotiile partilor sunt totdeauna în centrul atentiei mediatorilor. Succesul suprem al oamenilor este acela de a fi fericiti. Nu exista fericire ca dat, ci ca aptitudine (de a fi fericit). Fericirea este o stare permanenta, care însoteste oamenii dupa felul în care stiu sa si-o “croiasca” si sa o “poarte”.Într-un grup, facilitatorul cere participantilor sa-si scrie pe o eticheta, fiecare în fata sa, ce ar vrea sa fie într-o alta viata. Exercitiul continua prin faptul ca urmeaza ca fiecare sa explice celorlalti ce a determinat acea alegere – facând legatura cu sentimentele de fericire si nefericire (inclusiv ale vietii curente). Restului participantilor i se interzice întrebari sau orice fel de comentarii – fata de prezentarile pe rând ale dorintelor. Exercitiul urmareste dezvoltarea capacitatilor de ascultare si întelegere asentimentelor altora.

Greva

Este o încetare voluntara a activitatii, cu scopul satisfacerii unor revendicari. Greva este expresia existentei unui conflict dar nu se confunda cu acesta, ci este doar o modalitate a sa! (Exista si greve politice, de protest, de solidaritate, nesindicale, “japoneza”, foamei, etc.). Solutionarea conflictului se face prin negocieri, comisie de arbitraj ori mediere. Participarea la greva presupune responsabilitate. Armonizarea intereselor partilor se poate face prin dialog. Societatea a conferitsolutionarea litigiilor numai judecatoriilor, însa medierea – ca proces implicând a treia parte – a fost doar recent luata în considerare (ca raspunzând cererii foarte bine). Secretul succesului consta în structura sa tripartita. Consimtamântul pentru acceptarea echipei neutre de mediatori trebuie sa fie prin vointa ambelor parti în conflict (ceea ce se poate când ele sunt predispuse la încetarea grevei prin acord).

Un exercitiu asupra drepturilor si obligatiilor / raspunderilor – în sensul cresterii constientizarii echilibrului acestora – este prin lucrul într-un grup pe “principiul aisbergului”; conceptul are în vârf relatiile pozitive interpersonale si submers îndemânarile necesare (dar adesea neremarcate) de:

* comunicare

* cooperare

* afirmare

Participantii vor discuta, analiza si decide care elemente îi exprima efectiv mai mult:

* ascultarea

* exprimarea

* abilitatea de a lucra în parteneriat

* cunoasterea valorilor (proprii si ale altora)

* etc.

Lucrul în acest exercitiu se face pe o tabla sau o coala mare de hârtie – participantii desenând efectiv un aisberg în sectiune transversala si notând pe el ceea ce se vede (si nu) imediat într-o greva.

Haosul

Este o stare primitiva, de ne-organizare, de dezordine si (eventual) confuzie. Societatea este formata din oameni de la A la Z – dintre care nimeni nu poate fi exclus, deoarece exista! Problematica diversitatii umane este foarte importanta în întreg cadrul social, pentru ca dupa felul raportarii se poate ajunge fie la acceptanta si toleranta, fie la categorizari si valorizari, sub si supra standardelorconsacrate. (Tendinta actuala este de acceptare si în consecinta – de egalizarea sanselor fiecaruia). Din punct de vedere biologic, diferentele umane sunt acceptate si nu sunt stabilite mari deosebiri între oameni. Aceasta diversitate se înscrie între limitele esentei umane; doar societatea este cea care face diferente, pe unele exagerându-le pâna la devianta, creînd astfel deficienta / segregarea. Din punct de vedere social, aceasta stare de lucruri trece inevitabil în educatie, rezultând sistemul dual al educatiei.

Tocmai din domeniul educatiei se fac simtite contestari ale acestei stari de fapt – si în special distinctia între “normalitate” si “anormalitate” – din punct de vedere intelectual. Astfel, se considera ca este posibila si chiar necesara o noua teorie a inteligentei umane, deoarece teoria traditionala a inteligentei este constituita exclusiv pe normalitate ca baza de pornire. Aceasta normalizare este la rândul ei stabilita arbitrar mai mult sau mai putin pe baza simtului comun al experientei si eficientei umane îndelungate. Abordarea pe verticala a inteligentei reproseaza teoriei clasice ca a pornit mai degraba “de sus” decât de la realitate si ca a stabilit o granita inferioara a “normalului” convenabila ei – variabila în timp, functie de complicatiile si cerintele educatiei, aceasta treapta urcând treptat si aparând “codasii”.

Si abordarea pe orizontala reproseaza teoriei clasice ca a construit o scala figurativa a inteligentei în mod gradal si nu asa cum era normal si firesc – de la inteligenta reala existenta în omenire. Curba diversitatii umane este probata statistic ca fiind curba performantei. Cele mai multe constatari includ în banda normalitatii cerintele educative, pentru simplul fapt ca ele exista (si pentru ca tot ce exista este real). O asemenea reconfigurare a scalei inteligentei este revolutionara, rezultând o noua teorie a educatiei si inteligentei umane. Daca se accepta ca un supradotat nu este un supraom, la fel ar trebui si ca un nedezvoltat nu este un subom. Rezulta asertiuni ce deriva logic prin opozitie – ceea ce nu prea s-a întâmplat din cauza pozitiei comode a majoritatii “normale”. Supradotarea presupune un plus de valoare umana; subdotarea presupune un minus de valoare umana si devalorizare umana. Acceptarea

acestor lucruri duce la deosebiri pe scala distributiei umane pâna la deosebirile ca între “normali” unii sunt “mai normali” decât altii. Între vecini pe scala, diferentele sunt nesemnificative si indivizii se accepta între ei fiindca nu-si pun problema a ceea ce nu prea simt. Diferentele se percep însa între doi indivizi îndepartati pe scala. Accentul pe parcurgerea în mic a scalei duce la un continuum lent si unitar, rezultând diferente ce nu socheaza si nici nu separa oamenii. S-a ajuns si la a se atrage atentia ca daca nu se fac începuturi în acest sens, poate apare un fenomen periculos în timp: un potential “nazism intelectual” – care ar echivala cu o foarte sofisticata forma de exploatare si inechitate sociala, dupa ce toate celelalte au fost eradicate. Cei mai putin inteligenti fiind rejectati de catre ceilalti, se cauta si se unesc între ei, lucru care se întâmpla si cu cei inteligenti. În aceste conditii, cei mai putin inteligenti devin mai prosti iar cei mai inteligenti devin mai destepti, obtinându-se o dihotomizare din care rezulta ca distanta dintre cele doua tabere creste mereu si tabara celor inteligenti (în care se maresc superioritatea si nepasarea) o va domina pe cealalta (în care va creste nemultumirea si disperarea), cei mai putin inteligenti ajungând sa se revolte. Indivizii mediocri, din mijloc – cu rol de tampon între cele doua tabere – vor fi putini pentru ca se polarizeaza si ei uneia din tabere. Daca s-ar revizui ca atare scala inteligentei, ar fi favorizati toti indivizii umani, fara exceptie, în sensul ca nedotatii ar fi inclusi în normalitate (acceptati), mediu performantii ar fi în câstig iar supradotatii si-ar gasi locul binemeritat, de valoare exceptionala, pe care nu si-l gasesc de multe ori în societatea actuala – toata lumea fiind multumita datorita valorizarii. Egalizarea sanselor presupune revizuirea, acordarea de sanse reale fiecarui individ de a participa la viata comunitara, de a-si realiza conditia de om. Egalizarea sanselor nu înseamna egalizarea performantelor în societate (nici nu se poate asa ceva); ea presupune doar ocazia acordata fiecaruia de a face atât cât poate – de la foarte putin la foarte mult. A i se cere unui individ si a i se da ocazia sa faca maxim din ceea ce poate este benefic si pentru societate si pentru individ (mai ales), pentru ca se valorizeaza atât în propria constiinta, cât si în ochii semenilor. Astfel, indivizii se acomodeaza si se dezvolta dupa legea solicitarii apropiate (indivizii sunt “trasi” în sus). În practica, atitudinea caritabila corodeaza egalizarea sanselor, situatia din societate fiind traditional transpusa prin faimoasa segregare a ofertei, cercetarea aratând ca integrarea înseamna transmiterea valorilor tuturor. Scopul de a da o întelegere si cunoastere despre inovare si schimbarea proceselor conflictuale – iar chiar mai mult, de a da posibilitatea acceptarii analizarii metodelor si instrumentelor în legatura cu desfasurarea inovarii si schimbarii – este un scop al medierii.

Printr-un exercitiu simplu, asupra drepturilor la libertate si lucru, facilitatorul va faceparticipantii sa reflecteze asupra relatiilor umane: fiecare va avea de întocmit o lista cu drepturile pe care le considera ca fiind cele mai importante pentru ei; în scopul de a decide primele 3 drepturi, dupa câteva minute, ei sunt rugati sa formeze perechi, apoi sa-si dubleze numarul (formând grupe de 4 în care sa decida din nou asupra primelor 3 drepturi), apoi grupe de 8, s.a. – pâna când ajung în grupul mare, al totalitatii participantilor. Discutiile care încheie exercitiul vor aborda:

* daca a fost usoara sau nu decizia pe drepturile cele mai evidente la fiecare dublare a numarului participantilor

* cum se simt cei care initial au considerat niste drepturi care nu se regasesc în formula finala si cum se simt cei care le au (eventual) pe toate

* daca participantii sunt foarte multumiti de drepturile rezultate prin decizia comuna si ce s-ar putea face pentru îmbunatatirea considerarii si altor drepturi

* etc.

Facilitatorul poate expune participantilor o diagrama cu doua câmpuri – care sa ilustreze procesul luarii deciziilor:

* împreuna, în grup – unde toata lumea contribuie

* într-un grup unde doua persoane domina restul

Istoria

Un automatism asociaza istoriei continuitatea; dar exista si discontinuitati…Structura conflictului este constanta în timp. Durata lunga caracterizeaza orice serie temporala care îsi asociaza evenimentele istorice situate, prin stabilitate, dincolo de istoria oscilatiilor scurte, rapide, nervoase; durata lunga este chemata sa exprime împrejurarea ca un fapt istoric nu depinde numai de ceea ce l-a precedat imediat. Orice societate este strabatuta de serii temporale cu viteze de depanare extrem de diferite. Duratele lungi, ele însele, poseda lentori variate, dupa cum însaileaza raporturile omului cu mediul, “subîntind” structurile sociale sau ofera suport atitudinilor mentale. O criza “înghetata” (dintrun motiv sau altul) înaintea rezolvarii ei naturale, va re-izbucni când contextul care a blocat-o dispare; din punct de vedere istoric, atunci când un “agregat” de optiuni supravietuieste eroziunii duratelor repezi – înseamna ca el corespunde unei atitudini mentale înradacinate în durata lunga, care îsi legitimeaza astfel profunzimea, adica vecinatatea cu “esenta” ce poarta acel “agregat”. De exemplu: un dat profund al evolutiei mentalului colectiv al poporului român – în durata lunga – este reconstituirea dupa revolutie a raporturilor de forte pe care sirul de regimuri autoritare (si dictaturi) le-a “înghetat” într-o serie nerezolvata. Oriunde în lume, cauzalitatea conflictelor profunde trebuie sa urmareasca atitudinile mentale colective care sunt “scufundate” într-un timp diferit decât cel în care se succed -rapid si efemer – evenimentele cotidiene. (…Este un timp mult mai lent, aproape imobil, mai înrudit cu

stabilitatile geografiei decât cu fluctuatiile istoriei). Acest timp cu prefacere lenta – care ignora fluctuatiile economice, politice sau de alta natura – e capabil sa explice persistentele fara raport comun cu istoria evenimentiala, durata lunga asociindu-si în chip firesc o istorie “stagnanta”, în care locul indivizilor este luat de mentalitati (prizoniere ale duratelor lungi) si conflictele se pot relua oricând exact de acolo de unde au fost întrerupte, indiferent daca perioada este mai lunga decât durata uneia sau mai multor generatii…

Într-o societate profund polarizata de conflicte, se simte nevoia de a reuni oamenii. (Cum doua sabii nu încap în aceiasi teaca, medierea face ca fiecare parte sa-si introduca sabia la locul ei). Prin 3 “pasi” ai unui exercitiu, facilitatorul poate face participantii sa cunoasca si alt timp decât cel propriu lor:

* fiecare participant este invitat sa relateze grupului o istorioara din viata lor reala (cuprinzând sperante dar si temeri)

* în grupuri mici, participantii vor analiza influentele (culturale, educationale, sociale, s.a.) ale altora asupra lor

* în plen, participantii vor explora diferitele optiuni de schimbare (în context largit) ale comunitatii careia îi apartin

Anumitor întrebari li se vor raspunde, ca urmatoarelor:

* care sunt diferentele fata de altii (ca generatie, popor, etc.) si de ce suntem reciproc opusi / împotriva

* ce gândim despre casatoriile “mixte” (în sens etnic, religios, etc.)

* credem ca violenta utilizata pentru schimbare este buna sau nu

* ce impresioneaza (ori gasesc interesant) turistii într-un spatiu vizitat

* viata într-un mediu divers este mai buna decât într-unul omogen

* etc.

Întâlnirea

Nu este o gluma, ci o poveste adevarata. Probabil ca nu suntem surprinsi când au loc ciocniri între oameni; adeseori se întâmpla, când oamenii au directii opuse. Era o zi linistita, pe o strada goala, unde doi oameni vorbeau în marginea trotuarului. Au vazut un tânar venind drept spre ei si unul spune:“Pariez ca idiotul asta intra în noi”; a avut dreptate: într-adevar, a fost o coliziune. Dupa înjuratur i, a urmat o bataie. N-au putut fi separati decât de politie. Ce s-au gândit ei ? Cei doi care discutau, desi l-au vazut pe tânar, nu s-au dat la o parte: “Ar fi putut face un pas în drum – nu era trafic – si ne ocolea” au zis. Tânarul, care i-a vazut ca nu-l lasa sa treaca, s-a simtit provocat si – plin de mânie – a decis sa forteze trecerea: “Mi s-a parut ca pe trotuar cei doi pretindeau ca nu ma vad si mi s-a facut rosu în fata ochilor”. Unul dintre batrâni, care avea un fiu de aceeasi vârsta ca si a “atacatorului”, a considerat actiunea ca o lipsa de respect si aroganta specifica “astazi” tinerilor. “Daca s-ar fi oprit si zâmbit…” a zis el, “Daca as fi încetinit si as fi zis pardon…” a spus tânarul – “nu s-ar fi întâmplat nimic”. Au fost capabili sa-si vorbeasca si sa spuna cum s-au simtit doar dupa incident. Câteodata, simpla prezenta tacuta a unei terte parti (aici cazul politiei care i-a audiat) este de ajuns: ambele parti conflictuale se înteleg. La sfârsit, ei chiar si-au strâns mâinile si si-au promis reciproc beri împreuna daca vreodata s-ar mai întâlni în aceeasi zona – unde si traiesc si lucreaza…

Joc

Linistea / meditatia produce o mare acumulare de energii psihice si multi oameni care nu pronunta cuvinte simt ca aceste forte sfârsesc prin a-i perturba. Aceasta deoarece lor trebuie sa li se dea o iesire, o orientare; entitatile adunate prin meditatie / liniste se vor precipita în directia pe care cuvântul o indica. Gândirea fara cuvânt este ca si scrisul a tot felul de angajamente pe o hârtie – dar fara a semna; atât timp cât nu sunt semnate, promisiunile nu sunt valabile (nimeni nu ia hârtia în considerare). Pentru munca spirituala, cuvântul este ca o semnatura…Gândirea este puternica în planul psihic – iar cuvântul este puternic în planul fizic. În mediere, linistea – în momentele potrivite! – este esentiala.

Exercitiul: într-un grup, participantii se abtin sa vorbeasca o perioada de timp, stabilita de comun acord ori nelimitat; este mai greu decât se asteapta!…Bineînteles ca nu este voie nici a scrie / citi ori a folosi vreun alt limbaj cunoscut. Un grad de dificultate poate fi introdus în situatia turistilor stând fara nici o lumina în linistea adâncului unei pesteri – pâna când cineva “izbucneste” (aflat la limita rezistentei prin tacere) – ori jucarea într-o camera ermetic închisa si cufundata complet înîntuneric. Acest joc ajuta întelegerea sentimentelor si starilor pe care le traiesc strainii ajunsi într-o tara careia nu-i cunosc limba ori surdo-mutii când încearca sa comunice cu cei care nu cunosc limbajul semnelor, s.a.; dar ajuta si la relevarea importantei linistii în procesul medierii – care face sentimentele sa se manifeste altfel.

Lupta

Ca act de conceptie, proiectare si control pentru toate secventele actiunii sociale, conducerea defineste latura functionala a puterii. Cum puterea este colectiva prin geneza sa, în mod legitim si exercitarea ei trebuie sa decurga în mod colectiv. Din aceasta cauza, practica efectiva a conducerii ridica o complexitate de raporturi între diferitele nivele ale conducerii, puterii si autoritatii – ca variabile indispensabile pentru corectitudinea ecuatiei decizionale. (O conducere eficienta nu se poate desfasura decât în conditiile în care autoritatea ramâne mai mica decât puterea; un lider este un om care faciliteaza, nu unul care da ordine). Deoarece, la nivelul unei structuri / grup / organizatii, etc., puterea se mandateaza pe diferite niveluri de autoritate, dinamica ei este în functie de tactici – de putere – dupa cum urmeaza:

* încheierea de coalitii si aliante (pentru largirea arealului puterii sau contraputerii – conditiile de baza constând în apropierea intereselor fundamentale ale partilor si acceptarea unor metodologii similare de actiune comuna)

* controlul accesului la informatii (utilizat îndeosebi de cei care doresc sa-si largeasca zonele de influenta: acestia urmaresc sa-si prezerve privilegiul luarii deciziilor corecte, controlând canalele cele mai utilizate si filtrând informatia ce circula în interiorul structurii – informatia disponibilizata fiind partiala)

* jocurile birocratice (practicate în structurile unde urcarea în ierarhie corespunde cu largirea zonei de putere; aceste “jocuri” vizeaza conservarea sau marirea ariilor de putere – fiecare actor fiind interesat în luarea numai a acelei decizii care îi este favorabila – actionând în acest sens pentru temporizarea deciziilor diferite sau contrare)

* controlul accesului la persoane (prin monitorizarea sistemului de relatii ale membrilor,deoarece indivizii, ca relee între structura si mediu, pot – cu cei din exterior interesati în erodarea puterii structurii – cultiva contacte; astfel, se urmareste o reducere a coeficientului de risc si o consolidare identitara a structurii)

* folosirea / invocarea expertilor “straini” (la care se recurge când liderii doresc sa-si mareasca sfera de putere pentru legitimarea programelor autohtone ori pentru prezentarea unor noi programe – ca “net” superioare celor aflate deja în derulare în interiorul structurii)

* controlul programului (bazat pe asimetria informatiilor detinute de cei care initiazaprogramul si cei care îl vor duce la îndeplinire; pentru evitarea obiectiilor ori rezistentei, sunt stabilite termene scadente nerealiste în raport cu capacitatea de efort disponibila –astfel ca sa poata fi oricând gasit un pretext al nerespectarii standardului preliminat -procedeul fiind valid în atenuarea apetitului protestatar)

* folosirea selectiva a criteriilor obiective (caracteristica momentelor în care declinul de autoritate al liderilor îi pune pe acestia în situatia de a se justifica pentru fiecare decizie;

pentru a detensiona orizontul de asteptare al executantilor, ei prezinta criteriile unanim acceptate ca obiective în situatia în speta – dar numai pe acelea care conserva rangul lor de prestigiu)

Partile în conflict uneori sunt ca în “lupta de cocosi”. Ele pot fi ca soferii unor masini care gonesc unul spre celalalt pe un drum îngust, fiecare sperând ca “celalalt” va trage volanul în ultima clipa – pentru a evita o coliziune mortala. Înainte de start, amândoi au baut mult si unul dintre ei deja sia semnalat atitudinea – aruncându-si volanul pe fereastra…

Mineriadele

Sunt manifestari violente de revarsare a furiei ale unei categorii profesionale specifice, în multe tari – oriunde pe glob (America, Australia, Africa, Asia, Europa, s.a.): minerii. Ei nu respecta decât pe cei care dispun de autoritate si pot face dovada puterii lor. Cineva care doar pretinde ca are o oarecare superioritate le trezeste antipatia. Au oroare de dezbateri, acestea dându-le un sentiment de nesiguranta; apreciaza siguranta, fie ea si în sprijinul nedreptatii. Caracteristicile participantilor la mineriade sunt:

* conventionalismul (o aderenta rigida la valorile paturii mijlocii)

* proiectivitatea (având tendinta de a proiecta impulsuri inacceptabile, cu dispozitia de a crede ca în lume se petrec lucruri periculoase, salbatice si corupte)* supusi fata de reprezentantii autoritatii (cu atitudine necritica fata de liderii morali idealizati

din cadrul grupului lor)

* ostili la adresa celor care încalca normele sociale (având tendinta de a fi imediat gata de a observa, condamna, respinge si pedepsi oamenii care violeaza normele conventionale)

* opusi la ceea ce este subiectiv, imaginativ, estetic, sensibil, superstitiosi si gândind în clisee

* preocupati fata de putere, forta si duritate (procedând la demonstratii exagerate de forta)

* cinic distructivi la adresa naturii umane si preocupati exagerat cu fenomenele având conexiune sexuala

Atitudinea minerilor este un revers al conformismului lor. Adaptarea la conditiile de trai si trasatura de intoleranta se datoreaza izolarii: cu cât o comunitate este mai izolata, cu atât adopta opinii mai putin complexe. Înainte sau dupa negociere, eventuala echipa de mediatori a unui conflict al lor trebuie sa fie una utilitarista – care sa poata fi identificata comportamental în sensul sa nu para straina de ei. Pentru ca minerii sa se conformeze cel mai mult procesului de mediere, mediatorii (ca sa fie acceptati) trebuie sa para mai putin cosmopoliti si educati; totusi, ei vor arata ca gândesc altfel – pentru ca provin din alta parte. Minerii formeaza o comunitate care are nevoie de suficienta agresivitate pentru a supravietui în existenta zilnica. Mediatorii se vor concentra pe transformarea agresivitatii (datorata provocarilor directe din partea celeilalte parti si frustrarii intense – percepute ca arbitrare si nelegitime).

De partea cealalta, mediatorii se vor concentra pe presiunea de schimbare a realitatilor (sociale si politice).

Îndemânarile necesare rezolvarii problemelor pot fi ilustrate prin exercitii de ascultare si cooperare. În perechi, participantilor li se cere (de catre facilitatori) sa simuleze o situatie ce demonstreaza ne -ascultarea; de exemplu, o femeie poate spune ca nu se simte bine – înfatisând detaliile subiectului, în timp ce “perechea” sa încearca deturnarea atentiei – oferindu-i cu simpatie alte informatii, chiar si un ceai, jucând optimist ori pur si simplu ignorând-o, s.a. Dupa câteva minute, ei vor inversa rolurile. Apoi, facilitatorii le vor cere ca, în grupul reunit, sa comenteze:

* care rol l-au gasit mai usor (al celui ce avea de fapt a asculta ori celalalt)

* cum se poate constata daca într-adevar cealalta persoana asculta (ce i se spunea)

* de ce si-au ales respectivul subiect (pentru ca nu le placea, deoarece le evoca o anumita experienta, etc.)

În încheiere, poate fi provocata o “furtuna a creierelor” privind însusirile unui bun ascultator si care ar fi lucrurile pe care un mediator ar trebui sa le faca, interpus într-o asemenea conjunc tura.

Numele

Oricine îsi stie scrie numele iar multi se semneaza cu el. Dar pot oamenii reusi oare si cu scrierea “în oglinda” ? Acest tip de scriere nu afecteaza literele simetrice, în schimb, solicita multa atentie pentru scrierea celorlalte litere. Si – bineînteles – se schimba si ordinea literelor. Exercitiul

începe prin scrierea numelui normal, apoi scris “în oglinda” si se încheie luînd o oglinda pentru a verifica, numai dupa ce scrisul e terminat. Medierea este un fenomen mult mai complex – dar are întrun fel (în anumite privinte) sensul acestui exercitiu.

Oul

Când manânca un ou fiert, unii oameni îl cojesc pe îndelete, bucata cu bucata – iar altii îi reteaza vârful cu brutalitate. Aceasta tradeaza tipuri diferite de comportament…Morala: din o multime de situatii rezulta cum sa-i “citesti” pe altii; totul e sa stii când si cum s-o faci…

Papusa

Problemele asociate sunt într-un fel asemanatoare unei papusi rusesti: o deschizi pe cea din exterior dar în interiorul ei este alta, în interiorul celei de-a doua e alta si asa mai departe. Morala: problema din exterior nu explica motivul; s-ar putea sa trebuiasca “deschise” 3, 6 sau chiar 10 “papusi”

- pâna când problema -cheie sa fie data la iveala.

Razboiul

Razboaiele sunt manifestari irationale dar fiind manifestari ale oamenilor pot urma o ratiune -

ca si cea propusa în continuare: problema (sau contradictia) capitalismului este supracapacitatea,supraproductia, surplusul capitalului în raport cu baza globala de consum. Abilitatea sistemului de a face mai multe bunuri si servicii decât cererea – si oamenii din toata lumea sa poata plati – este periodic desincronizata. Astfel, periodic capitalul trebuie distrus pentru a opri tendinta de implozie, aruncând marfurile. Razboaiele si productia militara sunt oportunitati pentru o asa “risipa”. Piata militara are un cumparator fundamental oriunde: guvernul. Astfel – este în afara pietii normale si serveste absorbtiei capacitatii în surplus. Razboiul este distrugerea marfurilor deja produse – si cererea creste când tarile trebuie reconstruite. Aceasta cerere creste preturile peste tot si ajusteaza pietele civile în lumea larga -daca razboiul este îndeajuns de “mare”. Sunt cel putin doua grupari foarte influente care îsi pot vedea interesele satisfacute: prima este cea care opereaza în complexele militaro-industrial-stiintifice +negustorii de arme; a doua este formata din corporatiile transnationale si altii – în favoarea raspândirii capitalismului în fiecare colt al lumii. Deci, razboaiele pot ajuta reechilibrarii periodice si calibrarii capitalismului global. Chiar cu marfuri la preturi ridicol de mici, consumatorii de pretutindeni ezita sa

cumpere si investitiile lumii lipsesc când teama si insecuritatea sunt cuvintele ce atrag atentia. Desi razboiul de asemenea creeaza frica, un razboi major cu cicluri de distrugere si refacere de capital poate fi perceput ca fiind legat acestui punct de vedere iar constructia pacii serveste aducerii regiunii devastate la globalizare, încredintându-i-se un rol în diviziunea economica globala a muncii. Mai mult, când o zona a fost devastata – de ea însasi ori / si de catre forte exterioare – poate fi condusa, prin “conditii” de obtinere a împrumuturilor si patrunderea institutiilor financiare. Deci, pentru renastere întâi trebuie distrugere. Negarea mediatorilor în anumite crize întareste aceasta viziune si îi dovedeste realitatea tot mai des.

Exercitiu: participantii formeaza grupuri de câte 5; fiecare persoana primeste un pachetel cu cartoane – având piese de diverse forme geometrice. Obiectivul fiecarui grup este de a forma un patrat cu acestea. Participantilor li se permite sa înlature orice fel de piese care sunt în plus dar nu au voie sa ia nimic de la altcineva ori sa vorbeasca. Reactiile diferitelor grupuri pentru acest scop variaza:

* un grup poate termina repede – punând toate piesele în mijloc si formând apoi un patrat

împreuna

* într-un alt grup, doar doi participanti (de exemplu) pot face cu piesele lor un patrat,ignorându-i pe ceilalti – si astfel facând restului imposibila o colaborare

* etc.

Discutiile ce urmeaza exercitiului vor fi centrate pe conceptele competitiei si lucrului în echipa / grup. Facilitatorii pot întreba cum s-au simtit cei care aveau nevoie doar de o piesa ca sa-si termine

forma, s.a. – accentuînd ca în viata reala, ca si în joc, nu toti iau “startul” în aceleasi conditii; de asemenea, dezbaterea se poate relationa conditiilor care (datorita resurselor) fac posibile razboaiele – si sentimentele legate de acestea.

Scorpionul

O broasca si un scorpion voiau sa traverseze o apa curgatoare. Scorpionul o roaga pe broasca sa-l ia în spate dar broasca sta pe gânduri, temându-se ca va fi întepata mortal. Vazând-o ca ezita, scorpionul o asigura ca este în siguranta, caci daca ar întepa-o, ar muri amândoi. Broasca accepta, îl ia pe scorpion în spate si începe sa înoate. Însa la mijlocul distantei dintre cele doua maluri, scorpionul o înteapa. Cu ultima suflare, broasca întreaba: “De ce ? ” iar scorpionul raspunde: “Pentru ca asta este natura mea”. Morala: personalitatea predispune la un anumit tip de comportament, indiferent de vointa; factorii genetici si congenitali – care determina personalitatea individuala sau natura fiecaruia – au o influenta directa asupra comportamentului nativ.

Seicul

Un seic din desert moare, lasând mostenire celor 3 fii 19 camile: cel dintâi va primi o jumatate din camile, cel de-al doilea un sfert iar al treilea a cincea parte. Pentru ca nu era rentabil sa taie camilele, cei 3 fii au chemat un împaciuitor, care a venit cu propria lui camila. Împaciuitorul a evaluat situatia si le-a împrumutat camila lui. Acum erau 20 de camile. Primul fiu si-a primit jumatatea (10 camile). Al doilea si-a primit sfertul (5 camile) iar al treilea a primit a cincea parte (4 camile). Aceasta a însemnat 19 camile – corespunzator cu mostenirea lasata – mediatorului ramânându-i camila lui. El a încalecat si a plecat.

Tatal

Doi copii îsi disputau o portocala, pâna când au atras atentia tatalui. Fiecare dintre ei voia portocala; pentru a-i potoli, tatal a taiat-o în doua si a dat fiecaruia o jumatate. Copiii s-au separat, cu o figura cam ecajita. Câteva momente mai târziu tatal a constatat – cu surprindere – ca primul dorea sa manânce pulpa portocalei, în timp ce al doilea decupa coaja portocalei pentru utilizarea într-un joc. Morala ilustreaza ca imaginatiei noastre îi poate lipsi cautarea solutiilor. Împartirea portocalei în doua poate fi facuta si altfel; totul depinde de diferitele alternative posibile rezolvarii conflictului (aici, unul dintre copii dorea coaja iar celalalt miezul, tatal transând portocala asa cum a considerat de cuviinta – la prima impresie).

Tara

Este un teritoriu locuit de un popor organizat din punct de vedere administrativ si politic într-un stat. Modelul cultural, pentru a putea fi comunicat, trebuie sa poata fi facut inteligibil printr-o identitate de experiente. Altfel spus, cadrul difuzionist este solidar cu presupozitia ca identicul este consecinta faptului ca experientele poporului reprezinta fundalul de inteligibilitate pentru modelul cultural difuzat. Dimpotriva, identitatea în cetatean a subiectului dat face ca raportul dintre experienta si modelul cultural sa fie inversat; si anume, daca modelul cultural este identic în cetateni, atunci el este cel care confera oricarei experiente inteligibilitate – si nu invers. Când experienta este logic (adica inteligibil) anterioara modelului cultural, atunci identitatea poporului este urmarea naturala a existentei unuipatrimoniu comun de experiente tipice. Pe linie de consecinta, identitatea cetateneasca rezulta din identitatea de experienta a poporului. Când însa modelul cultural este anterior oricarei experiente posibile, identitatea este în mod fundamental ireductibila: ea rezulta din proliferarea în cetateni a tipului dat si este deopotriva principiu si finalitate. Toate popoarele sunt dezbinate în identitati adverse: nu între ele, ci în interiorul lor! (Oamenii care nu resimt la fel urgentele faptei morale nu pot forma o comunitate). Prin fracturile dezbinarii de instincte poate fi citita fara efort etiologia diformitatii: diversi cetateni traiesc diverse istorii, care constituie tot atâtea experiente, ce formeaza (prin exercitare) instincte ireductibil diferite. Minciuna unitatii unui popor ascunde fictiunea unei identitati inalterabile. (În realitate, orice popor este format din populatii cu instincte diferite – si deci orice popor e format din populatii diferite; aceasta e valabil chiar în cadrul populatiei de aceeasi etnie. Fenomenul nationalist rastoarna aceasta ordine, pentru ca pune nationalitatea înaintea cetateniei). Mediatorii pot sau nu sa fie identificati ca având experientele partilor. Ceea ce conteaza în procesul tripartit al medierii este ca ei sa fie liantul unitatii. Omul “colectiv” nu exista – dar ar putea fi (ceea ce nu este însa de dorit!)…Trebuie stiut ca – la fel ca si în situatia omului “autonom” – totul este pentru ca se întâmpla în triunghiul om –mediu – divin, unde unele relatii sunt pe laturile de filozofie, religie si istorie. (În general, omul nu este “autonom” sau “colectiv”, ci “directiv”). Este ceea ce pâna la urma se rasfrânge în delegarea puterii într-o tara: omul a inventat modul de organizare sociala pentru a se apara; statul exista în acest scop. Suveranitatea este daruita poporului, care fiind prea numeros si dispersat – o deleaga; aceasta delegatie poate fi oricând revocata / retrasa. Puterea suverana a poporului poate fi delegata:

* unui singur om (monarhie)

* unui mic numar de oameni (oligarhie)

* marii majoritati (democratie)

Pentru dezvoltarea ascultarii si îndemânarilor de adresare când conflictul “pluteste în aer” (si în esenta a dezvolta cooperarea si o comunicare constructiva), facilitatorul poate propune grupului lucrul în mai multi pasi – prin activitati de întrebari si raspunsuri:

* crearea motivatiei (facilitatorul cere participantilor sa înceapa discutia de la un conflict ales la întâmplare de ei; interesant, în majoritatea cazurilor, sunt preferate conflictele internationale decât conflictele interpersonale! Discutia asupra conflictului ales este în jurul faptului daca o comunicare mai buna l-ar fi evitat; facilitatorul, pentru a trece la pasul urmator, va cere participantilor sa se gândeasca la ce se poate face pentru îmbunatatirea abilitatilor de comunicare)

* valorile comunicarii (facilitatorul cere participantilor sa formuleze normele unei comunicari constructive simetrice si le va nota astfel încât sa fie vizibile tuturor; pe baza acestora, participantii vor avea apoi de precizat regulile punerii lor în practica)

* ascultarea si replica (participantii, grupati câte 3, vor face – prin rotatie – transmiterea unor mesaje: A îi spune lui B ceva, B recapituleaza ce a zis A si C corecteaza / completeaza versiunea lui B; apoi, în triada aceasta ei îsi schimba rolurile, astfel ca toti 3 sa fie pe rând în cele 3 pozitii, pentru 3 mesaje diferite)

* metacomunicarea (dupa ce facilitatorul explica diferenta dintre “continutul” si “forma” comunicarii, el cere participantilor ca în triade acum sa se întrebe reciproc, deoarece mesajul nu a fost înteles, fiind transmis intentionat “prost”: printr-o exprimare neglijenta, fara ranirea cuiva, comportamentul “rau” al emitatorului poate duce la o reactie diferita / neasteptata a receptorului; de asemenea, ei se vor concentra pe componentele neverbale, astfel ca unele mesaje în mod neverbal sa fie clare dar altele nu – “transmitând” contrariul celor rostite. Participantii vor discuta apoi despre cum este practic sa întrebe oamenii privind esajele ambigue, incomplete sau implicite / sugerate. O alta metoda ce capaciteaza participantii este când doi dintre ei discuta pe un subiect ales de ei, “ignorându-l” complet pe cel de-al treilea participant – care va încerca tot felul de metode ca sa “intre” în discutia purtata de acestia; prin rotatie, ei vor experimenta pe rând aceasta)

* exprimarea sentimentelor (plecând de la un exemplu ales de participanti din limbajul formal / oficial utilizat – printre altii, de autoritati, savanti, etc. – facilitatorul le cere sa arate cum se simt când nu înteleg cele transmise, chiar daca acestea sunt gasite de catre cei care le emit ca firesti si inteligibile; desigur ca neîntelegerea de catre oameni a unui limbaj se datoreaza greselii umane si nu unei opresiuni deliberate, reactia receptorului fiind de retinut a fi – ca atitudine – constructiva, pentru a deschide emitatorului posibilitatea schimbarii. Eliberarea simtamintelor nu este unilaterala, ci în contextul unui dialog – unde partile s-o faca reciproc)

* formularea solutiei (participantii vor rezuma în scris observatiile ce le-au gasit relevante în discutiile din “pasii” efectuati anterior – ca posibilitati practice în rezolvarea unei probleme)

* transferul raspunderii (participantii, pentru ca în situatii reale nu vor beneficia de cadru simulat, vor anunta pe rând ce pozitie prefera personal sa-si asume într-un conflict –

protagonist, observator, mediator, etc.)

Ura

Este un sentiment puternic, nestapânit, de dusmanie, fata de cineva sau ceva. “Capra vecinului”

este una dintre formele ei. “Traieste – si lasa si pe altul sa traiasca” e reversul ei. Morala: la parti, întâi mediatorii se concentreaza pe conflictul interior.

Viciul

Sfântul se roaga cu ajutorul rugaciunii lui – iar pacatosul prin pacatele pe care le face.Recesivitatea paradoxala a viciilor are o consecinta sociala remarcabila. Oamenii inteligenti din toate timpurile au sesizat valoarea sociala a viciilor; multe dintre lucrurile utile nu ar fi existat daca toate pacatele ar fi fost strict prohibite. Cheltuiala “nerusinata” a celor bogati ofera de lucru saracilor, în timp ce avaritia economica, considerata virtute a cumpatarii, condamna la “moarte” gurile înfometate de o economie stagnanta; mai mult, paturile defavorizate sunt în mai mare masura ajutate economic de goana dupa placeri a bogatasilor “viciosi”, care cheltuiesc bani pe produsele de lux si astfel, schematic vorbind, lanseaza economia, decât de filantropia câtorva ajutoare virtuoase, care, pe lânga dezavantajul minor de a fi sporadice, poseda din plin defectul de a constipa caile economice de prosperitate. Viciul ar pune lumea în miscare – în timp ce virtutea ar inhiba-o. Stagnarea lumii nu ar fi eprobabila, daca virtutea nu ar face ca, în fond, saracul sa ramâna tot sarac iar bogatia bogatului sa se eternizeze…Spre deosebire de actiunea conservatoare a virtutii, viciul ar avea rolul declansatorului care dinamizeaza ordinea împietrita: el reprezinta forta care îi pune pe oameni în miscare, obligându-i sa presteze acele activitati care nu pot fi încununate de succes decât daca rezultatele lor sunt împartasite de mai multi. Principiul satisfacerii dorintelor de orice fel ar deveni astfel principiul existentei pietei concurentiale. Maxima este ca exista o conversie naturala a dorintelor egoiste (a “viciilor”) în contrariul lor, prin socializarea concurentiala libera; e suficient ca oamenii sa aiba relatii continue si multilaterale între ei, pentru ca principiul acestei conversii spontane sa actioneze! Mai mult, conversia spontana a intentiilor egoiste are avantajul de a evita inhibitia actiunii prin generalizarea cunoscutului paradox al bunelor intentii. Oamenii spun ca “vad” binele si îl accepta – dar fac raul (ori invers: drumul spre iad este

pardosit cu bune intentii). Încrâncenarea constienta spre binele cu orice pret este mult mai putin productiva, sub raportul virtutii reale, decât calea care consta în conversia spontana a scopurilor egoiste în rezultate generoase pentru toti. Se poate spune ca adevarata ipocrizie este a celor care îsi imagineaza ca ipocrizia poate sa nu fie un moment necesar în orice sinceritate careia îi pasa de cel de alaturi (paradoxal, mai-binele este dusmanul binelui – ducând la “evolutie” ca schimbare aparenta!). În fond, se spune ca a rezista tentatiei este de obicei o amânare pâna nu te vede nimeni. Nu exista pur la scara umana….“Oglindirea” face parte din arsenalul mediatorului, însa el trebuie totdeauna sa considere legea compensatiei si a complementaritatii reciproce (între parti dar si cu partile).

O maniera de practicare a imaginii opresiunii si modelarii violentei este pornind de la împartirea lumii între “bine” si “rau”, prin scenete de teatru jucate de catre participanti – care sa le permita o sansa de subliniere a presupunerilor lor despre relatiile umane. Temele pot fi:

* diferentele dintre sexe

* teama de necunoscut

* sentimentele dintre generatii

* reguli

* frica de întuneric

* pedepse

* studii

* etc.

Asemenea reprezentatii adesea sunt primite cu entuziasm de catre participanti – care decid

tema, îsi aleg rolurile si apoi (în dezbaterile dupa jucare) critica piesa jucata. Conceptul acesta

influenteaza starea emotionala a participantilor (facând-o “activa”), spre deosebire de mediul obisnuit / uzual informatizat (care o limiteaza la “pasiva”). Lucrul într-un astfel de “teatru” constituie un excelent exemplu al modului cum elementele creative introduc participantilor idei de înlocuire a violentei; cooperarea între ei este atât la nivel afectiv, cât si la nivel cognitiv. Urmarile sunt descoperirea cailor de depasire (prin fortele proprii) a temerilor reale pe care le au, alte idei legate de viata cotidiana, s.a.

Ziarul

Doua persoane se pot aseza pe aceeasi foaie de ziar si chiar daca ar vrea nu se pot atinge ?

Da: introducând ziarul pe sub o usa închisa si asezându-se pe el – de o parte si de alta a usii!

Bibliografie:

Prezenta lucrare contine parti din teza MEDIEREA  CONFLICTELOR – autori EUGEN GHERGA GABRIELA GHERGA

Prezenta lucrare contine parti din cartea Medierea autor Christopher W. Moore

Prezenta lucrare contine parti din cartea Ghidul mediatorului profesionist. Mediere si conflict autor Mugur Bogdan Mitroi 

Mediator Petru Mustateanu  Bucuresti 2013